airSpace

Cesaria Evora Nostalgia

2011-12-18T09:42:00.000+02:00

Sao Vicente di Longe poate spune cel mai mult despre ea. Sau poate nu. Poate sunt altele care o descriu mai corect. Fuma Marlboro roşu. Eu am văzut.

Diane Arbus, fascinaţia pentru "monştri"

2011-09-29T23:58:00.024+03:00

Diane Arbus, 1969 (sursa)

Ce spune Diane Arbus despre subiecţii săi, cum explică atracţia pentru "ciudaţi":

„Ce frumos e felul în care sunt construiţi oamenii! Îi priveşti, întorci capul după ei pe stradă. Ce vezi sunt tocmai particularităţile, defectele. Şi e ciudat că, deşi natura ne-a dat diferenţele astea, să nu le privim şi mai mult, nu ne apropiem de ele. Să dăm un sens oamenilor. Dar întotdeauna e un punct de răscruce între ce ştiu oamenii despre tine şi ce nu se pot abţine să nu ştie... Asta are legătură cu ceea ce eu mereu am numit distanţa dintre intenţie şi efect. Dacă scrutezi realitatea suficient de atent, dacă ajungi la ea, devine fantastic...".

„Dacă e ceva ironic la felul în care e construită lumea, atunci e imposibilitatea de a ieşi din pielea ta şi a te pune în pielea altuia. Despre asta e vorba: tragedia altcuiva nu e aceeaşi cu a ta. Vreau să spun: dacă ai vorbit vreodată cu un om cu două capete, îţi dai seama că acolo e ceva ce tu nu vei şti niciodată. Majoritatea oamenilor trec prin viaţă temându-se că vor avea parte de o tragedie. Aceşti monştri ai naturii s-au născut într-o tragedie. Deja au trecut testul. Sunt nişte aristocraţi." (sursa)

O selecţie a fotografiilor realizate de Diane Arbus se găseşte aici: http://diane-arbus-photography.com/
Povestea ei este ecranizată în Fur: An Imaginary Portrait of Diane Arbus (2006), cu Nicole Kidman şi Robert Downey Jr.

Scroafa porcului

2011-08-23T21:45:00.000+03:00

La marginea comunei - pe o stradă laturalnică, dar bine luminata -, chiar în mijlocul drumului, în noroiul mocirlos, îşi ducea zilele scroafa. Şi era, fără nicio îndoială, mîndria comunei.
Stăpînul ei, om cu stare, o supraveghea îndeaproape şi îi oferea libertate deplină de mişcare, chiar dacă aceasta - mişcarea - nu putea depăşi un perimetru prestabilit.
Deşi hrănită cu cele mai bune nutreţuri şi vaccinată la timp împotriva oricăror inamici invizibili din apă, aer şi sol, anatomia scroafei era una neobişnuită: parcă picioarele erau prea fragile, parcă prea subţiri pentru a-i putea susţine greutatea. De aceea, între mese, stăpînul se îngrijea să o alerge intens, constant şi controlat. Porţia de admiraţie primită de la semeni depindea de starea de sănătate şi mai ales de vivacitatea scroafei!
Sfrijită la început, scroafa noastră a crescut rapid şi s-a dezvoltat disproporţionat de parcă ar fi primit hrană modificată genetic. Nu e în natura porcului să fie aşa! A crescut mai repede decît celelalte surate de generaţie şi, astăzi, stăpînul ei se mîndreşte cu primul loc ocupat de aceasta într-un top al orătăniilor locale.
Dar asta nu este tot!
Ajunsă la vîrsta maturităţii dă naştere primilor pui. I-a fătat înainte de termen, poate din voinţa stăpînului, poate din alte motive care scapă chiar şi unui observator priceput.
Un lucru este sigur: puii sunt sănătoşi şi zburdă veseli în jurul mamei. Laptele matern este distribuit în mod egal puilor pentru ca aceştia să crească viguroşi şi să aducă bucurie şi mulţumire stăpînului.
Atmosfera din familie e prietenoasă şi caldă. Cu o mişcare fermă a urechii muştele care roiesc în jurul rîtului dispar, puii sug cu lăcomie, fiecare e la ţîţa lui. Mama-scroafă le oferă proteinele necesare, stăpînul siguranţă, Zeii noroc.
Astfel, privind din afară orătăniile, nu poţi să nu observi mişcările sincronizate ale cozilor lor răsucite şi, mai ales, capătul semeţ.
Nu poţi decît spera că, mai devreme sau mai tîrziu, jivinele se vor sui în copac, aşa cum le pretinde stăpînul, şi cu mama-scroafă-n în vîrf.

George Mallory

2011-08-15T20:34:00.001+03:00

"Why do you want to climb Mount Everest?"
"Because it's there"
Aşa îi răspundea Mallory unui jurnalist: "pentru că e acolo"
După trei încercări eşuate, George Mallory şi camaradul său, Andrew Irvine au atins pentru prima dată culmile cele mai înalte ale Everestului (s-a întîmplat în 1924). Şi nu este doar o poveste, este o realitate.
Atunci au fost la propriu deasupra norilor, deasupra tuturor şi au lăsat deoparte viaţa tihnită de acasă (în fotografie este alături de soţia sa, Ruth, în 1916).
Documentarul Wildest dream (2010) evocă şi reface punctual traseul urmat de cei doi. În 1999, după 75 de ani, a fost găsit trupul lui Mallory. Acolo, pe munte, departe de casă.

James Newton Howard

2011-07-16T10:45:00.000+03:00

Ce s-ar face Almodovar fără actriţa sa preferată Penelope Cruz? Sau Scorsese fără DiCaprio?
Regizorii, care de multe ori sunt şi producători, au relaţii profesionale stabile cu actori, cu scenarişti sau compozitori. Aşa se face că Inarritu a lucrat foarte des cu Guillermo Ariaga şi Gustavo Santaolalla, Darren Aronovsky cu Clint Mansell şi se pare că James Newton Howard este preferatul regizorului indian M. Night Shyamalan. De aici a rezultat The Village (2004). Se pare că James Newton Howard are un portofoliu uriaş de colaborări.

James Newton Howard - Noah Visits

James Newton Howard - Will You Help Me

Adrian Johnston

2011-07-01T23:16:00.000+03:00

Se poate spune că e discret. Are doar o poza pe net şi un zâmbet reţinut. Are chelie, dar nu ştiu dacă acest detaliu fizic poate spune ceva despre el. Aproape că nu are identitate în spaţiul virtual. Aici, pe net, aproape că nu există. Sau poate că n-am căutat eu suficient sau unde trebuia. Cu toate astea, Adrian Johnston, există, şi se exprimă, aşa cum ştie el mai bine: în intimitatea spaţiului creat de scenariul de film şi mînat de propriul talent.
Becoming Jane (2007) este un reper, urmat îndeaproape de Brideshead Revisited (2008) . Am bifat doar partea din biografia lui de care eu m-am bucurat.

Adrian Johnston - Distant Lives

Adrian Johnston - Desire

Abel Korzeniowski

2011-06-05T15:15:00.000+03:00

Colin Firth în A Single Man (2009). Poate nu a primit întîmplător Oscarul anul acesta pentru rolul din The King's Speech. Este un premiu primit şi pentru interpretarea non-verbală. Colin Firth este mimul perfect, un Charlie Chaplin adaptat timpului prezent. Pelicula redă cu măiestrie trăirile interioare ale personajului nu cu un accent dramatic, poate doar personal, poate prea duios. Prin muzica lor, Abel Korzeniowski & Shigeru Umebayashi au conturat subtil singurătatea personajului.
Astfel, pe lîngă Jan Kaczmarek şi Zbigniew Preisner (polonezi amîndoi), Abel Korzeniowski e inclus la favoriţi în agenda personală.

Abel Korzeniowski - Stillness Of The Mind

Le Premier Cri (2007)

2011-05-24T15:24:00.000+03:00

Despre maternitate sau naşterea aşa cum se întîmplă ea, şi e la fel peste tot: într-o piscină cu delfini, pe dunele de nisip ale deşertului, într-o colibă mizeră de pământ din Africa sau India, într-o clinică supraaglomerată a unui oraş taiwanez suprapopulat, în nordul Siberian îngheţat, în Canada modernă, în Japonia tradiţională sau în Europa. Spectacolul este acelaşi, la fel şi bucuria. Doar cultura este diferită şi prin ea, diferă şi ritualurile. Ţinta este una singură: bebeluşii. Iar ei plâng toţi la fel şi totul se învârte în jurul lor. Odată tăiat cordonul ombilical, micuţii devin independenţi şi, doar cu un scâncet, stabilesc priorităţile şi ordinea de zi a adulţilor. Şi asta se întâmplă peste tot, fără excepţie.

Armand Amar - Sunita [Sharmila Roy] (\'\'Le Premier Cri\'\' 2007)

Regia: Gilles de Maistre. Coloana sonoră: Armand Amar

Armand Amar

2011-05-18T10:43:00.000+03:00

"E prea tîrziu ca să fim pesimişti", aşa se încheie documentarul Home. Optimism moderat: cică se mai poate face ceva, pînă nu e prea tîrziu. Am vizionat o oră şi ceva de dezastre. Măsurate, clasificate, interconectate. Cică mai avem 10 ani să reparăm ce s-a stricat. Mă doare capul de atîta efect de seră, dioxid de carbon, şi nici metanul nu îmi face prea bine.
Filmul s-a realizat în 2009, aşadar mai sunt vreo 8-9 ani, timp suficient să mai ascult liniştit Armand Amar. Curat MP3 şi nu toxicul vinil. Fără hidrocarburi. Uite-aici:
Armand Amar : Rake the Forest ("Home" 2009)

Jan Kaczmarek (II)

2011-05-06T11:29:00.000+03:00

Nu poţi înţelege muzica unui film dacă nu ai vizionat filmul, urmează îndeaproape scenariul filmului, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt. E o muzică scrisă cu acele semne ciudate, cu note, dar care, notele, pot fi cuvinte, gânduri, acţiuni.
Altfel spus, muzica de film transpune notele în cuvinte, cuvintele în gânduri şi gândurile în acţiuni.
De notele-cuvinte sau notele-gânduri se ocupă sau e predestinat să se ocupe Jan Kaczmarek. Prin muzica lui deţine toate secretele şi toată magia şi, în parte, ni le dezvăluie şi nouă.
Cel mai mult îmi place că ne poate transmite orice, iar noi, oricât am fi de nepricepuţi şi naivi, putem înţelege cu uşurinţă.
Are o listă întreagă de colaborări, are şi site dar neactualizat şi mai are şi un Oscar pentru Finding Neverland (2004). Poate e prea puţin un Oscar pentru Kaczmarek.

Jan A.P. Kaczmarek - Overture ("Bliss" 1997)

Jan A.P. Kaczmarek - Przeznaczenie ("Quo Vadis" 2001)

Jan A.P. Kaczmarek - Dancing with the Bear ("Finding Neverland" 2004)

Jan A.P. Kaczmarek - Anne and Harris in Love (Evening 2007)

Yann Tiersen

2011-04-17T12:46:00.000+03:00

Am primit un cadou neaşteptat: Good bye, Lenin! la pachet cu Yann Tiersen. O peliculă-iluzie însoţită de o muzică-vis.
Visul - acea obsesie a copilăriei, acea evadare a adolescenţei, acea trecătoare-nebunie a maturităţii, acea imagine-portret a iluziei. Tiersen a reuşit să creeze confuzie în mintea mea, m-a cucerit şi, mi-a oferit ocazia, chiar dacă pentru scurt timp, să visez. Dar fără să evadez. Iată de ce:

Yann Tiersen - summer 78 (mit claire pichet)

Zbigniew Preisner

2011-04-11T02:47:00.000+03:00

E polonez, compozitor, şi îl cheamă Zbigniew Preisner. A realizat, printre altele, muzica filmelor The Beautiful Country şi It's All About Love. Are şi site de prezentare cu întreaga listă de lucrări. Te întîmpină cu Dans Macabre, prima melodie dintr-un playlist selectiv. A compus Requiem for a friend din care am reţinut Lacrimosa. Lăsîndu-i nostalgia de-o parte, Zbigniew este o referinţă foarte plăcută. La fel ca Jan Kaczmarek, tot polonez.

Zbigniew Preisner - The Beautiful Country End Credits

Muhly, Warbeck, Dallwitz

2011-04-05T19:52:00.000+03:00

Ar fi multe de spus despre Nico Muhly (The Reader), dar ceva mă opreşte. Are 30 de ani, doar atît.
Ar fi multe de spus şi despre Stephen Warbeck (Charlotte Gray), dar nu ştiu cu ce să încep şi mă opresc aici. E suficient că l-am enunţat. Suficient pentru mine.
Burkhard Dallwitz (The Way Back), în schimb, mă obligă să mă opresc asupra lui. E ca o provocare.
Cineva spunea că nici măcar nu a observat că filmul are coloană sonoră. Cum aşa? Chiar dacă pare inexistentă ea susţine momentele cheie în derularea filmului. Există ca un fundal care înlătură lipsa de dialog între personaje. E ca într-un vis: are efect, dar nu ţi-l aminteşti şi îţi place.

Nico Muhly - The Failed Visit

Link album.

Stephen Warbeck - The Train

Burkhard Dallwitz - Interrogation

Link album.

Ţigănuşul

2011-03-25T23:37:00.003+02:00

Era luat de suflet, adică înfiat.
Părinţii lui adoptivi l-au crescut şi îmbrăţişat cu dragoste.
L-au luat de la o familie de ţigani să le aline singurătatea, să-l iubească şi, poate, prezenţa lui, să le infirme infertilitatea. Era ţigănuşul lor preferat şi fără nicio clauză juridică, doar al lor!
La maturitate, aproape supraponderal şi cu o statură impunătoare, cu ochii mari şi negri, te privea sau zeflemitor, sau îngăduitor. Dar întotdeauna avea pe obraz un zîmbetul aproape prietenos sau aproape sincer. Puţin bănuitor, ca nu cumva să-i decodifici viclenia.
Cînd te întîlnea aştepta să-i dai o ţigară. O ţigară parfumată şi nu o mahoarcă, să-i treacă orele mai uşor, să-i tihnească mîncarea şi, învăluit în parfumul ei făcea conversaţie de politeţe. "Poate anul ăsta părul din faţa casei va avea un rod mai bogat. Să vi la toamnă să-ţi dau pere", spunea. Îmi plăcea vrăjeala lui.
Pentru că nu putea să mai plătească taxele şi-a scos tractorul din circulaţie. Chiar şi aşa, pe drumuri scurte, sfida orice autoritate şi se deplasa cu el. Erau drumuri în apropierea casei, nevoi urgente, sau deplasări către nicăieri, neimportante, la pescuit-, spre exemplu. Activităţi care îl făceau să se simtă viu, pretexte pentru după-amieze mai animate.
Casa lui se găsea lîngă Biserică sau era destinat să locuiască în apropierea cimitirului.

Ca de obicei, cînd mă întorc acasă, trec pe drumul bisericii. Îmi place, nu-mi place, trebuie să trec pe acolo ca să ajung acasă. Nu-mi place. Dar trec.
Cu un ochi privesc spre cimitir, ştiu eu de ce, şi, cu celălalt, curios şi vesel, spre casa ţigănuşului. Precis stă ca un leneş pe scara prispei şi mă întîmpină cu zîmbetul lui şmecher.
O văd doar pe mamă-sa care traversează curtea şi mă priveşte îngrijorată. Altfel, părul e la locul lui, tractorul în curte, dar pe ţigănuş nu îl zăresc.
Am aflat în aceeaşi zi că ţigănuşul a avut "încurcătură de maţe" şi a murit la spital. Oamenii sunt delicaţi, semn că au ţinut la ţigănuş.
A murit, de fapt, de ciroză din cauza consumului de alcool şi a proastei alimentaţii. Îl chema Viorel, ca pe mine.

Philip Glass

2011-03-14T21:24:00.001+02:00

O melodie care se poate traduce într-un cuvînt. Doar ca o aşteptare, o aşteptare care se confirmă. Nu şti ce ţi se va întâmpla şi totuşi vrei să afli dinainte. Sentimente de nesiguranţă se amestecă nefiresc de fluid şi nenatural cu acea relaxantă bucurie.
Aşa pare,..., că eşti implicat!
Şi aştepţi, aştepţi...
Imagini trunchiate ţi se perindă prin faţa ochilor, secvenţe neterminate, rupte, oprite brutal. Nu e nimic logic aici, parcă totul stă în loc şi se mişcă în acelaşi timp. Ca un rîu care acoperă, în mişcarea lui, şi goluri, şi forme, şi asperităţi, aşa de constant, şi aşa de uniform. Pare că stă pe loc, şi, apa de la izvoare, e aceeaşi cu cea care se varsă în mare. Nu şti ce să mai crezi.
Funcţionezi numai senzorial, numai emoţional, imagini-flash şi cadre-îngheţate - îţi blochează mintea, şi, golul din stomac - şi el - îţi taie respiraţia.
E Philip Glass, şi vesel, şi neîndoielnic de trist în acelaşi timp.

Philip Glass - Glassworks(Expanded) - Opening

Pro Japonia

2011-03-11T20:15:00.000+02:00

Alături de Japonia rănită!

The Social Network - Original Score

2011-02-28T20:54:00.000+02:00

Punct ochit, punct lovit. The Social Network a câştigat Oscarul pentru cea mai bună coloană sonoră. Trent Reznor şi Atticus Ross au primit statueta mult-râvnită, aplauzele publicului şi respectul celorlalţi nominalizaţi.
Eu aveam aşteptările mele, şi anume Inception (Hans Zimmer). Nu a fost să fie aşa.
Lista cu nominalizări şi câştigători se află aici.
Genericul de final al filmului se numeşte Creep şi este un cover, dar practic, nu este parte a coloanei sonore a filmului:

Vega Choir - Creep (Radiohead Cover)

Liam, Nicole

2011-02-24T17:38:00.001+02:00

Cum se face că în 2008 faci filmul The Other Man şi, în anul imediat următor, îţi moare soţia (Natasha Richardson) într-un accident stupid. Cum poţi trece de la o gelozie imaginară de scenariu la o dramă cumplită din viaţa personală? Ca o predicţie, The Other Man, prefaţează cu cinism, o realitate dureroasă pentru Liam Neeson.
În 2011, în Unknown, Liam Neeson îşi caută identitatea pierdută (sau uitată). Pe cea de actor nu i-o poate lua nimeni.

Cu rolul din Rabbit Hole (2010), Nicole Kidman e nominalizată la Oscar (la categoria cea mai bună actriţă în rol principal). Chiar dacă nu se poate compara cu The Hours (2002), Rabbit Hole este un film pe care nu trebuie să-l ratezi. Nicole Kidman e strălucitoare, şi nu pentru transparenţa de smarald a ochilor ei albaştri.

Altfel, The Other Man şi Rabbit Hole au coloane sonore discrete.
Philip Glass ar fi, poate, potrivit pentru ele.

Philip Glass : The Poet Acts ("The Hours" 2002)

Farid Farjad

2011-02-22T14:59:00.000+02:00

E iranian şi violonist sau invers. Născut în Teheran în 1938.
A predat vioara la Conservator şi a fost prim-solist al Orchestrei Simfonice din Teheran. A emigrat în SUA în 1978 şi a devenit cetăţean american. Îl cheamă Farid Farjad. Am ales două melodii de pe albumul An Roozha vol.4, Goleh Pamchal şi Sangeh khara:

Farid Farjad - Goleh Pamchal

Farid Farjad - Sangeh khara

Se poate face download free de la acest link.

Jan Kaczmarek

2011-02-15T15:39:00.008+02:00

Se întîmplă să cauţi ceva şi, fără să vrei, să te îndrepţi către altceva. Dogville (regia Lars von Trier, cu Nicole Kidman) este un film care se prezintă ca o piesă de teatru şi pe care nu-l recomand nimănui spre vizionare. Filmul are însă pe YouTube un mix reuşit de imagine-sunet. Apare astfel ca o piesă de teatru filmată neprofesionist dar care are pe fundal o piesă muzicală extraordinară. Aşa l-am descoperit pe Jan Kaczmarek, un polonez care compune muzică de film. Waltz again, e melodia care însoţeşte acele imagini şi care nu are nicio legătură cu filmul. E doar rodul unei postări inspirate a unui iubitor de film care lipeşte melodia potrivită de acele imagini. Totuşi, Waltz again nu reprezintă o reuşită singulară pentru Kazmarek. El semnează coloana sonoră a filmelor Unfaithful (2002) şi Finding Neverland (2004). Doar o melodie spre exemplificare:
Jan A.P. Kaczmarek - Unfaithful ("Unfaithful" 2002)

Hans Zimmer

2011-02-03T17:34:00.001+02:00

Afişul e modalitatea facilă de prezentare-promovare a unui film ce conţine denumirea filmului aplicată peste o imagine atent decupată, o parte a distribuţiei şi eventual numele regizorului.
Ca o notă de subsol, cu font subţire, alungit şi difuz apar încrişi şi ceilalţi necunoscuţi care au contribuit la realizarea filmului: producătorii plus o suită de tehnicieni.
Afişul apare astfel ca o informaţie simplificată, ca o mască cu sclipici, care ţintteşte publicul grăbit şi superficial.
Site-ul (sau suportul on-line de marketing) prezintă complet şi elaborat datele despre film.
Ambele, sunt doar instrumente de marketing pentru filmele proaste. Altfel, filmele se prezintă singure.
Să luăm trei filme (cu afişele şi site-urile aferente) în care joacă trei actori consacraţi:
- The Last Samurai (Cruise)
- The Da Vinci Code (Hanks)
- Inception (Di Caprio)
Dacă privim cu lupa, descoperim semnătura minusculă a unui compozitor german, dacă vizionăm filmele auzim şi muzica semnată de acesta, şi anume Hans Zimmer. Am selectat trei extrase "premium", câte unul pentru fiecare dintre filmele listate mai sus:
- A small measure of peace
- Chevaliers de Sangreal
- Time
O fi Black Swan (Clint Mansell) la concurenţă cu Inception (Hans Zimmer) la gala Oscar?

Din nou Max

2011-01-18T19:07:00.000+02:00

Max Richter e precum un magician: are un joben, o baghetă magică şi, de la zei, privilegii pe care noi nu le deţinem şi nu le putem descifra.

Totuşi, cum dracu să scoţi iepurele din joben?
E ireal si magic.
Max Richter e compozitor, nu magician.
Nu stiu care este jobenul şi nici unde ţine bagheta, dar ştiu că muzica lui e de o sensibilitate sfâşietoare. Repetiţiile duioase de sunete nu se pot armoniza nicicum cu un sentiment de bucurie. Chiar şi aşa îmi place şi mă pune pe gânduri, cu greu ies din visare.
Se întâmplă ceva care îmi scapă dar, orice ar fi, mă las manipulat.
Doar un exemple: Sunlight.
Max Richter e de origine germană, iar una din compoziţiile sale e suportul muzical al unui film foarte cunoscut (e vorba de The nature of the daylight/ Shutter Island-Martin Scorsese)

Alexei Aigui

2011-01-03T14:55:00.000+02:00

Sunduk Predkov - The wedding chest (Lada de zestre)- sau cum să faci film cu actori din Kirghistan şi Rusia şi mai ales să-ţi iasă ceva frumos. Un film despre dragoste, familie şi tradiţii. Film apărut în 2006, premiat de două ori, pentru regie- Nurbek Egen - şi, pentru scenariu - Ekaterina Tirdatova.
Coloana sonoră este semnată de Alexei Aigui (sau Aleksei Aigi, pe scrierea lor) şi dă greutate acestui film aparent banal. Mai jos, Augui şi grupul său 4'33, cu melodia Finistere.

Ce mai e nou la TV?

2010-12-27T13:00:00.001+02:00

Nimic. Nu e nimic nou de văzut la TV. Totuşi, trecător şi cu coada ochiului, am văzut formaţia Trei parale şi exerciţiul de brutalitate al unui cunoscut matador spaniol, Fandy. Bleah...
Update: materialul cu El Fandy este incarcat si pe VIDEONEWS.

Incident la Parlament

2010-12-23T12:36:00.002+02:00

Adrian Sobaru, angajat al directiei tehnice a TVR (inginer de sunet) s-a aruncat de la balconul Parlamentului exact in momentul in care premierul Emil Boc sustinea un discurs in fata parlamentarilor. E de fapt ziua unei motiuni de cenzura. In momentul in care a sarit ar fi spus "ati luat mancarea copiilor" si s-a aruncat in gol direct in capul parlamentarilor. Materialul e incarcat pe VIDEONEWS (Antena 3).
Update: postare are deja aproape 1100 de vizualizari semn ca nefericitul eveniment a interesat foarte mult online-ul.

Vin Sărbătorile...

2010-12-16T16:14:00.001+02:00

Ei sunt cei care ne obosesc în perioada asta. Dar au şi umor. Uite-aici
Update: am încărcat filmul pe siteul Antenei 3, pe VIDEONEWS.

Doar pentru mine

2010-12-10T14:54:00.000+02:00

Creşte în intensitate puţin câte puţin şi parcă te cuprinde cu totul într-un vârtej. Ca într-un vis. Dacă te laşi vrăjit, sedus, visul acesta frumos te va face să pluteşti. Dacă nu, vei deschide ochii şi vei vedea pe fereastră prima ninsoare pe anul acesta şi o grămadă de imbecili în jurul tău. Set fire to flame (cu steal compass/drive north disappear) a creat, poate numai pentru mine, melodia asta.

Temple Grandin

2010-11-29T21:31:00.001+02:00

O vacă este, poate, doar o vacă. Autistul este acel copil care recepţionează diferit, distorsionat realitatea. Nu poate lega prietenii, nu îi poate înţelege pe ceilalţi. Aparent este singuratic, nepăsător şi neajutorat.
Temple Grandin este acel exemplu zguduitor care şi-a transformat dizabilităţile în abilităţi.
Percepţia de a gândi în imagini şi sunete au făcut-o să înţeleagă comportamentul vacilor.
Temple Grandin (2010) este un film copleşitor despre autism şi animale şi cum acestea din urmă ne ajută să fim mai umani.
Coloana sonoră e semnată de Alex Wurman şi e mişto.
Update: o cronică a acestui film este aici, pe LiterNet.ro (Doina Giurgiu), şi merită citită.

Reţeaua de socializare

2010-11-23T17:11:00.002+02:00

Personaj: Mark Zuckerberg, student la Harvard
O cauză: amor eşuat, abandonat sentimental
Un efect: Facemash, un site "dedicat" studentelor de la Harvard. Punctul de plecare, ideea care a generat ceea ce astăzi se numeşte Facebook.
Pornind de la nevoia tinerilor de a comunica, relaţiona, de a se cunoaşte, Zuckerberg creează un site menit socializării. Acum se cheamă Facebook, iniţial mai avea şi extensia The, şi este un domino nesfârşit de comunicare, un păienjeniş de feeduri cu ramificaţii selective, funcţie de afinităţi şi grupuri de prieteni.
"Reţeaua de socializare" ne prezintă un personaj abil care trece peste orice pentru a-şi atinge ţinta şi a obţine notorietate. Pentru el, a fi fondator al Facebook este echivalent cu a fi membru într-un club exclusivist. Nu contează că sacrifici prietenii sau duci bătălii juridice cu asociaţii.
Filmul se încheie într-o notă de umor: Zuckerberg în faţa calculatorului, aplicând calm şi ritmic refresh-ul pe pagina de Facebook şi aşteptând accept-ul fostei prietene.

Thor

2010-11-17T12:15:00.001+02:00

Poate prea demult a fost Hannibal Lecter (Silance of the Lamb), poate prea recent este Sir John Talbot (The Wolfman), poate prea intens Nixon (Nixon) poate uitate au fost personaje ca Ludlow, Stevens, Picasso... şi multe altele. Personajele sunt variate, Anthony Hopkins e acelaşi. Cum o fi Odin (Thor, 2011)?

Rachel Portman

2010-10-26T17:10:00.000+03:00

The Duchess (2008). Din distribuţie fac parte Keira Knightley, Ralph Finnes, Charlotte Rampling. Şi e suficient. Nu mai e nimic de adăugat. Filmul nu contează foarte mult. Coloana sonoră e cea care contează, se suprapune perfect atmosferei britanice de secol 18 şi subiectului dramatic prezentat de regizor. Melodia pe care am reţinut-o se cheamă Mistake of your life iar Rachel Portman este autoare şi merită menţionată. Pentru un film care se doreşte promovat/vândut trebuie să existe şi un site de prezentare şi e aici. Insist, dar Rachel Portman e tot ce merită reţinut.

Cesaria Evora, Bucureşti, 18 oct.

2010-10-19T13:14:00.003+03:00

Are 68 de ani, cântă morna şi te cucereşte pentru totdeauna cu blândeţea ei. Îşi tratează inima cu Marlboro, vocea cu apă plată iar sufletul ei conţine sută la sută morna.
Ascultând pe net muzica ei, am respirat aerul de nostalgie din fiecare notă. Pe 18 octombrie, la Sala Palatului, am văzut-o live.
Nu aş mai spune Evora Nostalgia, aş spune Evora Duioşia.
Duioşie şi atât. Acea împletire imposibilă de bucurie şi tristeţe, bucuria de a-şi fi împlinit destinul prin morna şi tristeţea de a nu şti pentru cât timp. Dar poate sunt subietiv.
A cântat melodii de pe ultimul album, Nha Sentimento, dar şi unele mai vechi cum ar fi Besame Mucho şi Sodate.
Ce am reuşit eu să şterpelesc live se cheamă Sentimento. Bucuria de a cânta ne-a transmis-o tuturor şi e tot ce trebuie.
Feed: deşi este o înregistrare parţială, Evora a cântat şi melodii ritmate şi se găseşte aici.

What's Eating Gilbert Grape?

2010-10-15T15:51:00.000+03:00

What's Eating Gilbert Grape? Sau cum se poate realiza un film din nimic. Tipic american, o poveste care nu porneşte de la nimic şi se termină cu nimic.
O mamă obeză şi un frate retardat e tot ce trebuie pentru a realiza un film excelent şi doi actori potriviţi în rolurile lor - Johnny Depp şi Leonardo DiCaprio (foarte tineri la vremea aceea, în 1993). Filmul a fost difuzat de TVR 2, un post care face într-adevăr o selecţie bună.

Basia Bulat

2010-10-03T20:26:00.000+03:00

Creează dependenţă şi are efect halucinogen. Se administrează după-amiaza, dar mai ales seara. Eventual în timpul programului de muncă. Nu costă nimic. (Little Waltz).
Acordurile sunt exprimate parcă la foc automat, ritmul alert e cel care dictează valoarea tensiunii arteriale. Nu dăunează deloc sănătăţii. (Snakes and Ladders sau I was a doughter).
E Basia Bulat. O canadiancă cu voce gravă care cântă, printre altele, şi folk. Un cover la Little Waltz poate fi chiar mai mişto decât originalul. Uite-aici.

Exotica Hoya

2010-09-21T12:17:00.000+03:00

Floarea de ceară, Hoya sau Lacrimile Maicii Domnului aşa se cheamă această plantă agăţătoare. Florile sunt formate din mai multe steluţe dispuse sferic, de culoare roz-ivory cu centrul grena. Sunt lucioase, aparent ceramice iar fiecare steluţă secretă un lichid dulce. Înfloreşte în perioada august-septembrie.

Homeless cu personalitate

2010-09-08T17:11:00.000+03:00

Nu ai cum să nu-l observi, deşi nu face nimic să iasă în evidenţă. Aşa e el! Şleampăt şi natural.
Toată lumea îl priveşte atunci când apare, are darul de a capta toate privirile asupra lui.
Duce cu el o cutie de carton pe care stă inscripţionat "vin selecţionat Cotnari" în care are toată averea lui.
În cutia asta de carton! Are pachete-pacheţele, hârtie, cariocă, telefon mobil, sticle cu alcool. Are tot ce-i trebuie!
E foarte înalt, corpolent, cu barbă, impunător şi superior.
Poartă pantaloni cu croială militară, cu multe buzunare, are un tricou, pe deasupra o cămasă purtată ştrengăreşte (adică scoasă din pantaloni) plus un pulover atârnat pe umeri ca un domn manierat ce se consideră, întors recent din vacanţă. Încheieturile mâinilor sunt protejate de feşe, atent înfăşurate. E bine organizat în felul lui.
Ţinuta modernă e completată de o şapcă purtată şmechereşte cu cozorocul într-o parte plus adidaşi de calitate cu talpă ortopedică. Mai are două perechi de ochelari, una de vedere şi cealaltă de soare pe care le întrebuinţează selectiv.
Când îl vezi, ai putea spune că este un homeless comun, dar nu este aşa! Se diferenţiază de ceilalţi prin atitudine.

Se aşază pe scaun în metrou aşa cum m-aş arunca eu pe canapeaua de acasă şi îşi asigură bunurile din cutia de carton pe un loc alăturat. Priveşte oamenii din jur cu detaşare, preocupat parcă de o urgenţă profesională, eventual acţiune artistică. Are activitate cerebrală intensă.
Mişcările lui sunt bruşte, îşi schimbă ritmic de mai multe ori locul pe scaun, priveşte în jur cu superioritate, e într-o permanentă agitaţie. Nu care cumva să rateze staţia de coborâre!
A coborât la Victoriei şi se îndreaptă spre Berceni purtat de griji numai de el ştiute.

Pensionara perfectă

2010-09-01T23:34:00.001+03:00

O întâlneşti pe stradă cu sacoşele într-o mână iar cu cealaltă îşi târăşte grăbită nepoţelul nedumerit, trezit poate prea de dimineaţă.

Lasă impresia că este foarte ocupată şi mersul la piaţă e pretext pentru a îmbrăca hainele cu apret. Nu se ştie niciodată când se iveşte ocazia unei conversaţii amicale cu un domn de vârsta ei, poate cu şapcă, sau cu pălărie, poate cadru militar, poate cu medalie la rever, oricum accesorizat cu obiecte ale unei tinereţi demult trecute.

Urcă pe uşa din faţă a autobuzului şi se repede să ocupe locul pe care tocmai l-a zărit şi care se găseşte în celălalt capăt al maşinii. Pentru asta, involuntar, te calcă delicat pe picior la care se adaugă, cu întârziere de fracţiuni de secundă, brânciul aferent. Miza este una singură: să stea jos şi să privească oamenii din mersul maşinii.

Supermarketul e ţinta ei preferată, urmăreşte reducerile cu tenacitate. Termeni ca 3 în 1, 2 în 1, sold îi sunt familiari, la fel şi scobitoarea, "tacâmul" inventat pentru degustări.

Prin urmare, o găsim peste tot, o întîlnim pretutindeni, ne împiedicăm de ea, nu ne place şi mai ales, ne enervează. Poate nici nu se cade să gândim aşa pentru că o avem acasă.

Cu toate astea, ea este foarte importantă pentru noi.
Ea este, evident, pensionara perfectă.
Fotografia, absolut genială, o încadrez în categoria umor fără intenţie. Şi e ciordită.

Javier Bardem

2010-08-28T20:16:00.001+03:00

Javier Bardem s-a născut pe 1 martie 1969, în Las Palmas Gran Canarias (Insulele Canare, Spania).

Mama sa - Pilar Bardem, unchiul său - Juan Antonio Bardem, bunicul său-Rafael Bardem si bunica - Matilde Munoz Sampedro au contribuit, prin experienţele lor artistice (toţi fiind actori), la crearea descendeţei sale nobile.
În 2007 Javier a jucat in filmul No Country For Old Men, regizat de Joel si Ethan Coen şi a primit confimarea publică a calităţilor sale actoriceşti.
A câştigat Oscarul pentru Cel mai bun actor într-un rol secundar, Globul de Aur, Screen Actors Guild si New York Film Critics Award.
Filmul a câştigat un Oscar pentru Cea mai buna imagine, la fel şi fraţii Coen pentru Cel mai bun regizor.
Distribuţia, care îi cuprinde pe Tommy Lee Jones, Josh Brolin şi Woody Harrelson a câştigat Screen Actors Guild pentru Cea mai bună echipă, cât şi National Board of Review Award.
Ultimele filme care îl au afiş sunt Eat Pray Love şi Biutiful (în regia lui Alejandro Inarritu) ambele lansate în 2010.
Este căsătorit cu Penelope Cruz.
Nu ştiu dacă acest aspect personal spune ceva despre viitorul lui artistic.

Cesaria Evora Nostalgia

2010-08-26T12:05:00.000+03:00

Chiar dacă ţi se face pielea de găină când o asculţi, chiar dacă exprimă sensibilitate, chiar dacă vibrează nostalgic cu fiecare notă, muzica ei este ritmată şi relaxantă.
Cum sunt diferenţe mari de interpretare - între înregistrarea de studio şi exprimarea live - ultima variantă ar fi de ales.
O vom vedea live la Bucureşti, pe 18 octombrie la Sala Palatului. Mai multe amănunte aici pe adevarul.ro.
Pentru plângăcioşi, Cesaria Evora - Sodate (din concert)

Phelps al nostru

2010-08-16T16:23:00.002+03:00

Dragoş Agache, 26 de ani, vicecampion european la 50 de metri bras. Atât. Poate că asta nu este tot.
Deşi poate părea banal succesul lui a fost obţinut cumva la limita deznădejdii. Balanţa a înclinat, totuşi, spre succes.
A reuşit să depăşească toate piedicile şi chiar propriile limite fizice măsurate în secunde şi zecimi de secundă.
Zecimile de secundă sunt, se pare, cele care contează, care fac diferenţa.
Ce poate fi mai relevant decât această declaraţie: "Concuram mai mult din talent şi ca să mă întâlnesc cu prietenii la concursuri (...)".
Materialul complet se găseşte aici pe adevarul.ro.
Sursă foto: adevarul.ro.

Clint Mansell

2010-08-08T18:14:00.000+03:00

Pornind de la un excelent articol al Herminei Stănciulescu (Mixul de cultură) despre rostul muzicii de film l-am descoperit pe acest Clint Mansell.

Aici cu Requiem for a Dream.

Kristin Scott Thomas

2010-08-03T16:21:00.000+03:00

Ironia sorţii. Film regizat de Sydney Pollack cu Harrison Ford şi Kristin Scott Thomas. Apariţie, 1999.
Am revăzut cu plăcere acest film care, pe-alocuri, e plictisitor. Dar nu te poate lăsa indiferent Kristin Scott Thomas.
Ca orice actriţă de succes, femeia asta are şi ea povestea ei. Mai jos sunt câteva referinţe din biografia ei. Nu ştiu cât sunt de reale.
Sursa textului şi a fotografiei: cinemagia.ro.

S-a născut la 24 mai 1960 în Redruth Cornwall, Marea Britanie. Mama sa, Deborah a trăit în Hong Kong şi Africa, a studiat teatrul, înainte să se mărite cu tatăl său Scott Thomas. Tatăl său, Locotenent Comandorul Simon Scott Thomas a fost pilot în aviaţia militară britanică şi a murit în 1964 în accident aviatic.

A copilărit în Dorset, Anglia, şi-a format educaţia la şcoli private, Cheltenham Ladies' College şi St Antony's School for Girls în Dorset iar după absolvire s-a mutat în Hampstead Londra unde a lucrat la un magazin. Şi-a început pregătirea pentru a deveni profesor de dramă la Central School of Speech and Drama. Deşi a fost consiliată că nu va fi niciodată o actriţă bună a plecat la vârsta de 19 ani la Paris, vorbind franceza fluent a urmat Ecole Nationale Superieure de Arts et tehniques du theatre iar la absolvire a jucat alături de pop starul Prince in filmul Under the Cherry Moon, acesta fiind rolul său de debut.

Thomas este poate cel mai cunoscută pentru rolul principal din The English Patient din 1996. În anii 90 apare alături de Hugh Grant în Bitter Moon şi în filmul de succes Four Wedings and a Funeral. De asemenea apare la TV în 2003 in Book Clubbin şi în piese de teatru.

Este decorată în 2003 cu Order of British Empire şi în 2005 de guvernul francez cu Legiunea de onoare.

Scott a fost căsătorită timp de 17 ani cu ginecologul francez Francois Olivennes, în urma acestei căsnicii rezultând trei copii: Hannah, născută în 1988, Joseph, născut în 1991, şi George, născut în 2000.

Despărţirea de soţul său s-a produs şi pe fondul faptului că a început o relaţie cu actorul englez Tobias Menzies. Astăzi relaţia cu Menzies este încheiată. Locuieşte la Paris cu doi dintre copii săi şi printre cei mai buni prieteni ai săi se numără Charlotte Rampling, Gerard Depardieu, Jane Birkin.

Mircea Oprean, momente personale

2010-07-22T17:10:00.001+03:00

Parcă se deschide un hău în privirea lui, pare pierdut şi resemnat şi mai pare că nimic nu-l animă să meargă mai departe.

Mai departe, acea direcţie pe care fiecare o urmăm tăcut, natural, instinctiv.
Mi-e clar că există acest mai departe pentru Mircea Oprean*, acest soţ motivat de resorturi tainice, amintiri afectuoase şi decente, de un amor pierdut, aparent pierdut. Ar fi nedrept să nu lupte public pentru reabilitarea imaginii ei,...lor.
Este important să restabilească adevărul, chiar şi numai câştigând mărunte bătălii de natură juridică. Nimic nu e în zadar, neliniştea lui are rost. Memoria sentimentelor sincere şi voluntare pentru soţia lui nu-i dau pace.
Omul ăsta şi-a iubit soţia cu toată fiinţa lui aşa cum, poate, sunt puţini aceia care înţeleg să iubească.
Mai departe pentru el înseamnă să meargă până la capăt, până atunci când resursele de energie vor secătui şi cele de sensibilitate se vor epuiza.
El ştie că dintr-o floare aşezată cu dragoste la acel căpătâi etern al socrilor, ea va primi o petală.
El ştie că o luptă cât de mică câştigată, aici, pe Pământ va fi o mângâiere pentru ea, acolo, în Ceruri.
Şi mai ştie că înainte de a fi ginere a simţit să fie soţ. Şi asta nu e o funcţie sau un grad primit aşa gratuit. Sentimentele lui au optat pentru ea. Chiar dacă ea nu mai este, chiar dacă timpul nu a mai avut răbdare, sentimentele se încăpăţânează să fie. Împletite voluntar, acestea, sentimentele, nu se desfac, ba dimpotrivă se întăresc odată cu trecerea timpului. Pentru echilibrul pe care îl aduc, merită să le păstreze intacte.
Împietrit şi demn, cu privirea piezişă, cu lacrimi în ochi şi pe obraz, în tăcere, Mircea Oprean evocă**, poate prea lucid, enervant de lucid, acea dragoste care nu piere niciodată.
Şi e unică.
Pentru ea, va merge, aşa cu ştie şi crede el, mai departe.
Pentru că sentimentele nu tac.

Notă: *Mircea Oprean este soţul Zoiei Ceauşescu şi implicit ginerele fără voie al cuplului Ceauşescu.
** Este vorba emisiunea Sinteza Zilei din data de 21 iulie.

Guillermo Arriaga

2010-07-20T14:14:00.000+03:00

Nu ştiam până acum cine e acest Arriaga. Nici acum nu ştiu foarte multe despre el. Tot ce ştiu este că e scenaristul preferat al lui Inarritu şi că, fără el, nu prindeau contur filme precum Amores Perros, 21 Grams sau Babel. În spatele celor trei filme stă şi acest Guillermo Arriaga, scriitor, scenarist şi mai nou regizor de film (cu The Burning Plain). Un interviu cu el, realizat de revista TABU, este aici.

El grande Benicio

2010-07-07T18:31:00.000+03:00

Rîde, şi ştie el de ce.Ştim şi noi, cei care îi vizionăm filmele. Aici (foto) pare a fi omul de pe stradă care rîde şăgalnic la îndrăzneala fotoreporterului de a-i eterniza zîmbetul.

În Che (2008), Ernesto nu zîmbeşte. Nici Lawrence (The Wolfman, 2010) şi nici Jack (21 grams, 2003). Pentru că a zîmbi e o ignoranţă pe care Benicio-actorul nu şi-o poate permite. Che n-ar mai fi aşa credibil.

În 2011 îl vom vedea în Lunar Parc şi White Widow.

Pentru că ne place.

Max Richter

2010-07-01T21:20:00.000+03:00

Subiect: Shutter Island
Din toată creativitatea dementă şi bolnăvicioasă a lui Scorsese, totuşi, de departe, se desprinde interpretarea lui DiCaprio. Şi nu numai asta.

On the Nature of Daylight (de Max Richter) este parte a coloanei sonore. Se regăseşte perfect în ambianţa puternic emoţională a unora dintre secvenţe. E de ascultat.
Un film pe care nu doresc să-l revăd.
Distribuţie: Leonardo DiCaprio, Ben Kingslay, Max von Sydow...etc
Regia: Martin Scorsese
FIlmul are şi site de prezentare şi e perfect.

Sir Anthony Hopkins

2010-06-29T20:54:00.000+03:00

Am revăzut cu plăcere trei din nenumăratele lui filme. Poate fi Hannibal Lecter (The silence of the lambs, 1991), James Stevens (The remains of the day, 1993), William Ludlow (Legends of the fall, 1994). Poate fi oricine vrea el pentru că înţelege să fie aşa cum i se cere. Poate părea inexpresiv, dar nu este aşa, e profund şi, ce de ce nu? multifuncţional. Nu este un aparat electrocasnic de ultimă generaţie vîndut la promoţie şi depreciat de criza financiară, e Anthony Hopkins, seducător şi mereu la înălţimea aşteptărilor-adică deasupra tuturor. Doar e Sir, ce naiba!

Amores Perros

2010-06-17T22:33:00.000+03:00

Înainte de Babel (2006) şi 21 grams (2003), Alejandro Inarritu a regizat acest Amores Perros (Dragostea pentru cîini) adică în 2000. Dinamică alertă, montaj alambicat, acţiuni întretăiate ale personajelor în cadrul aceleaşi scene.

Distributie: Emilio Echevarria (dreapta), Gael Garcia Bernal (stânga), Goya Toledo (centru)

Coloana sonoră: Gustavo Santaolalla, Antonio Vega

Un excelent trailer aici pe site-ul NY Times.

Motorcycles diaries

2010-06-11T20:53:00.001+03:00

Let the world change you... and you can change the world.
Ar fi motto-ul filmului.

Pelicula prezintă călătoria a doi tineri în America Latină. Itinerariul e scurt, vreo 13.000 de kilometri. Argentina, Chile, Peru, Columbia şi mai apoi Venezuela. Doar atît.

Distribuţie: Gael Garcia Bernal, Rodrigo De la Serna

Regia: Walter Salles

De menţionat că producător este Robert Redford.

Gustavo Santaolalla semnează coloana sonoră.

Mai mult şi mai bine nici că se poate.

21 de grame

2010-06-07T23:05:00.004+03:00

"Cîte vieţi trăim?

De cîte ori murim?

Se zice că pierdem cu toţii 21 de grame exact în momentul morţii. Cu toţii.
Cît încape în 21 de grame?

Cît se pierde?

Cît dispare odată cu ele?

Cît se cîştigă?

21 de grame.

Greutatea unei păsări colibri, a unui baton de ciocolată.

Cît au cîntărit aceste 21 de grame?"

Cu retorica asta morbidă se încheie filmul 21 de grame în regia lui Inarittu.
Cine poate şti răspunsul la întrebările astea?
Un film cu Sean Penn (foto captură film), Naomi Watts, Benicio del Torro. Regia: Alejandro Inarittu. Coloana sonoră: Gustavo Santolalla.
Altceva nimic.

Parfumul iasomiei

2010-06-02T12:00:00.000+03:00

Păcat că fotografia nu poate imprima şi parfumul iasomiei. Ar roi albinele în jurul meu. Fotografia păstrează doar imaginea. Oricît ar fi de clară şi detaliată, măsurile şi unghiurile şi lumina nu pot reda într-o imagine gingăşia tufei de iasomie.

De auzit nu aud prea bine, da' nici n-am nevoie. Iasomia nu cîntă. O avea ea muzica ei... cine ştie?

Altfel am receptori sensibili şi selectivi.
Aşadar, în numai o zi, am aspirat cu lăcomie esenţa florilor de iasomie şi numai pentru mine. Şi cît să-mi ajungă pînă în primăvara viitoare. Şi parfumul ei mă va urma oriunde voi merge.

Floarea asta are şi ea o descriere tehnică.

Gustavo Santaolalla

2010-05-27T10:06:00.000+03:00

Motorcycles Diaries, film realizat în 2004, îl are în rol principal pe Gael Garcia Bernal. Acelaşi Bernal care a jucat şi în filmul lui Inarittu, Babel.
Ce mai au cele două filme în comun?
Gustavo Santaolalla. Este cel carre a compus şi interpretat muzica. Aici cu extrasul De Ushuaia a la Quiaca. Pentru Babel a compus celebra Iguazu.
Altfel, Motorcycles Diaries are un site de prezentare-promovare în condiţii grafice deosebite, ca să folosesc un clişeu, şi e aici.

Liga, ultimul vals

2010-05-23T14:38:00.000+03:00

Inter valsează pe muzică de Bach, Bayern plînge pe ritm suav de Verdi. Ironia sorţii. Contrast expresiv de imagini: Van Haal trist, suporteri italieni entuziaşti. Mai sus, Murinho şi Moratti, într-un moment de tandreţe, sorbind cu zîmbet din cupa dulce a victoriei.

Babel

2010-05-22T00:08:00.002+03:00

Babel, în regia mexicanului Inarritu este absolut impresionant. Trei drame a trei familii pe trei continente. Poate părea banal. Cuplajul imagine-sunet ţine uneori loc de scenariu. Nu contează actorii (printre alţii Brad Pitt, Cate Blanchett) şi nici personajele. Doar cum acestea depăşesc momentele critice prin care trec. Un Babel dramatic, o coloană sonoră de cinci stele, halucinantă.

O fotografie pe zi...

2010-05-19T19:26:00.004+03:00

Sursa

Fermecătoarea Charlotte

2010-05-15T21:07:00.001+03:00

Spune, atît de frumos, Charlotte Bronte (Profesorul - pg 113, editura Allfa):

...Orice femeie care îşi împlîntă săgeata destul de adînc în inima ta va da de izvorul nesecat al sensibilităţii...

Profesorul, o carte de weekend, pe care o citeşti pe nerăsuflate.

Mai jos o scurtă biografie.
Charlotte Bronte n. 1816 – m. 1855
Scriitoare engleză, celebră pentru romanul “Jane Eyre (1847)”, soră cu Anne şi Emily Bronte. Cele trei surori sunt aproape la fel de cunoscute pentru vieţile lor scurte şi tragice cât şi pentru romanele lor. În ultimii 40 de ani reputaţia lui Charlotte a crescut rapid şi criticii feminişti au pus în evidenţă faptul că ea a descris femeile oprimate, de diferite vârste.

Charlotte s-a născut în Thorton, Yorkshire în nordul Angliei. A urmat cursurile şcolii “Clerg Daughter’s School” în Crown Bridge în 1924. În 1931 a mers la şcoală în Roe Head, unde ulterior a lucrat ca profesoară. Ea însă se simţea bolnavă, suferea de melancolie şi a renunţat la acest fel de muncă. Încercările lui Charlotte de a fi guvernantă au eşuat din cauza timidităţii, ignoranţei sale faţă de copiii normali şi dorinţei de a fi cu surorile ei.

Colecţia de poezii „Poems By Currer, Ellis And Acton Bell (1846), pe care Charlotte a scris-o împreună cu surorile ei s-a vândut în două exemplare. În acest timp ea a terminat primul său roman “The Professor”, dar nu a găsit un editor care să i-o publice în timpul vieţii ei. Supărată de această reacţie, Charlotte a început să scrie “Jane Eyre” care a apărut în 1847 şi a devenit un succes imediat. Charlotte a dedicat această carte lui William Makepeace Thackeray. Eroina este o orfană săracă ce devine profesoră, obţine un post de guvernantă şi moşteneşte bani de la un unchi şi la final se căsătoreşte cu un personaj byronian.

Branwell şi Emily au murit în 1848, Anne în anul următor. Deşi identitatea ei era binecunoscută, Charlotte a continuat să scrie sub pseudonimul Currer Bell. Jane Eyre a fost urmat de “Shirley” (1848) şi „Vilette” (1853). În “Jane Eyre”, Charlotte şi-a folosit experienţa obţinută în şcoala evanghelică ca guvernantă. Personajul din titlul romanului “Shirley” a fost o încercare de idealizare a portretului lui Emily.

În 1854 s-a căsătorit cu doctorul tatălui ei Arthur Bell Nicholls. A murit în timpul sarcinii pe 31 martie 1855 în Haworth, Yorkshire.

“The Professor” a fost publicat postum în 1857.

Sursa biografiei

O melodie pe zi...

2010-04-29T19:32:00.001+03:00

E mişto. The Cranberries - Ridiculous Thoughts

Crin (II)

2010-04-23T20:11:00.000+03:00

Al Pacino

2010-04-22T23:53:00.002+03:00

O melodie pe zi...

2010-04-21T10:09:00.002+03:00

NEWS ALERT: se cântă blues! Cine? Pearl Jam Incredibil!

Crin

2010-04-13T10:17:00.001+03:00

A înflorit pe 10 aprilie.

Arborele secular

2010-04-10T22:46:00.003+03:00

Nu ştiu cine l-a sădit şi nimeni nu ştie asta. Nici nu contează. E prezent acolo, la marginea drumului, cu mult timp înainte ca eu, cu ochii mei, să mă bucur de semeţia lui. Nu ştiu din ce familie face parte, dar nici el, nu ştie cine sunt eu şi cum mă numesc. Totuşi, ne-am întâlnit.
Arborele acesta are povestea lui pe care nici eu nu o cunosc în întregime. Ştiu doar cât mi-a fost permis de timp să ştiu. El, arborele, s-a născut înaintea mea cu nu ştiu câţi ani. Nu ştiu câţi, dar ştiu că sunt mulţi.
E sfidător prin mărime şi, pentru el, timpul a stat în loc. A crescut cel puţin trei generaţii, şi pare că nimic nu-l opreşte să petreacă mulţi călători şi diverse schimbări. N-a auzit de încălzirea globală şi nici că-i pasă.
Are spaţiul lui pe care l-a câştigat în timp, puţin câte puţin. Cu fiecare an, a mai circumscris un inel la trunchiul său şi astfel şi-a făcut loc pe orizontală. Dar ţinta lui e soarele. Aşa s-a înălţat şi, cu umbra lui, a înăbuşit creşterea oricărui arbore rival. Astfel a reuşit să domine întreg spaţiul riveran.
Nimeni, dar nimeni, nu se poate măsura cu el.
Pentru că nu vrea să aibe de-a face cu oamenii, e apolitic. Nu a găzduit pe scoarţa lui niciun afiş electoral. Doar cîteva peturi stau aruncate neglijent la umbra arborelui secular. Lui nu-i pasă.
Pentru că ştie că nimeni şi nimic nu-l poate opri să atingă cu ramurile lui norii şi, mai apoi, soarele. Asta e menirea lui.

O fotografie pe zi...

2010-04-07T22:24:00.002+03:00

Orchestra Metallica

2010-04-04T21:23:00.000+03:00

Există Metallica pentru că există Nothing Else Matters. Nici nu au nevoie mai mult de atît. Nothing Else Matters a inventat Metallica. Nu poţi asocia Nothing Else Matters cu Pavarotti, U2, Pearl Jam, AC/DC sau Mozart. Nicicum.

Bugs Bunny şi Paştele

2010-04-03T15:00:00.001+03:00

O melodie pe zi...

2010-03-28T18:47:00.002+03:00

O fotografie pe zi...

2010-03-24T11:54:00.002+02:00

Fraţii lui Bugs Bunny

2010-03-20T20:16:00.003+02:00

Un cuplu perfect

2010-03-17T23:56:00.001+02:00

Nicio zi nu seamănă cu alta. Azi, mi-am petrecut seara cu o doamnă şi un domn. Dl. Beck's şi dna Silva. Ca o ironie, primul este blond şi amar, cealaltă neagră şi dulce. Un cuplu perfect. E vorba de bere, evident. Am consumat cu plăcere, aşa cum fac de fiecare dată, adică zilnic. Un dialog în tăcere se produce, chiar dacă e puţin acidulat şi rece. Eu cu ei. Nu mi se reproşează nimic, nu mi se pun întrebări şi nici eu nu întreb nimic. Relaxare totală. Starea de spirit se îmbunătăţeşte vizibil. Fără ei, aceşti prieteni tăcuţi pe care mă pot baza, timpul ar trece mai greu. Nu mă grăbesc nicăieri, dar aduc un echilibru... pentru scurt timp, ce-i drept. Mă deconectez. Cei doi îmi spun că prietenia lor cu mine nu mă va ajuta cu nimic, ba dimpotrivă, mă resping. Da ce dracu, parcă eu nu ştiu că nu sunt singurul beţiv din familie! Bunicii mei, şi vorbesc de partea masculină, au avut şi ei prietenii lor, la fel ca şi mine, ani şi ani de-a rândul au păstrat legătura. Ce consecvenţă, şi ce rutină! Sau poate ruină? Cu toate acestea, prietenia nu este fidelă, şi poţi alege ceva mult mai "rafinat"! Atunci eşti pierdut!

Adagio for strings, Samuel Barber

2010-03-11T21:06:00.000+02:00

Într-o nota scrisă de mama sa, lui Samuel Orborne Barber (1910-1981) îi era prevăzut viitorul: "A fost menit să fie compozitor şi va fi...". Aici cu Adagio for strings. Cine pricepe engleza poate vizita acest site şi obţine date personale plus biografia autorului.

O fotografie pe zi...

2010-03-07T10:39:00.000+02:00

The Sartorialist surprinde din nou! O fotografie care arată priceperea omului din spatele aparatului. Personajul mai puţin contează. Ştie ce face Scott Schuman!

Autentic Bugs-Bunny

2010-03-03T11:47:00.002+02:00

A făcut o pasiune pentru trandafirul japonez, ramurile şi frunzele le retează cu viteză, şi ca să-mi arate că îi pare rău, înşiră generos câteva „biluţe-mărgăritar” prin casă. Un motiv să zîmbesc... Asta pînă la un punct... Rîcîie pămîntul din ghiveci de parcă ar vrea să lucreze în subteran. Dar nu e naiv. Cum a perceput grimasa pe obrazul meu, ţuşt sub pat. Ştie că acolo e spaţiul lui de siguranţă. Ce nu ştie însă este că, noi doi, adică eu şi el, locuim la etajul nouă şi precis n-a auzit de gravitaţie. Dar este o companie plăcută, îl iert, şi o să-l găzduiesc în continuare.
Altfel, are ocupaţii serioase semn că este un animal sănătos şi activ. Spre exemplu: îşi face loc printre cablurile electrice, firele de net, cele de la boxe, mouse şi în general tot ce stă în calea lui. Pentru că Bugs Bunny are traseul lui de alergat, pista trebuie să fie liberă. Linia de finish este în spatele şifonierului...
Cînd nu sunt atent mai ronţăie la cîte ceva: cabluri în general. Pentru că nu-l vreau fezandat la 220 de volţi, ci mai degrabă în vin roşu şi usturoi, are strict-interzis în spaţiul meu personal. Acum e detaşat în „Siberia”, adică pe balcon.
Dar nu mai am timp de poveşti. Cele mai noi imagini cu Bugs Bunny le vedeţi mai jos...

Cu ce se mai ocupă Bugs Bunny!

2010-03-02T19:54:00.002+02:00

Emiliana Torrini, femeia

2010-02-27T23:08:00.002+02:00

Emiliana Torrini, femeia

2010-02-26T20:37:00.002+02:00

Cum să nu-ţi placă?

Nişte embleme...

2010-02-22T22:25:00.010+02:00

Rezolvare Sudoku

2010-02-18T19:20:00.000+02:00

1	9	2	4	8	7	3	5	6
6	5	8	1	9	3	7	2	4
7	4	3	2	5	6	8	1	9
3	2	4	6	7	1	9	8	5
9	6	5	8	4	2	1	7	3
8	1	7	5	3	9	6	4	2
2	3	6	7	1	4	5	9	8
5	7	9	3	2	8	4	6	1
4	8	1	9	6	5	2	3	7

Asta ar fi rezolvarea şi nu bag mîna în foc că e singura dezlegare valabilă!!

Despre culori...

2010-02-18T14:56:00.001+02:00

1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22

Acestea sunt cele 22 de culori absolut sigure pe care le poate reprezenta orice browser. În ordinea numerelor de pe tricouri acestea au următoarele coduri HTML:
1. #000000 (respectiv black)
2. #000033
3. #0000FF
4. #FF0000
5. #FF0033
6. #FF00FF
7. #FFFF00
8. #FFFF33
9. #FFFF66
10. #CCFF66
11. #00FF00
12. #66FF00
13. #33FF33
14. #66FF33
15. #00FF66
16. #33FF66
17. #00FFCC
18. #33FFCC
19. #00FFFF
20. #33FFFF
21. #66FFFF
22. #FFFFFF (respectiv white)

Facem un Sudoku?

2010-02-17T20:50:00.000+02:00

x	x	x	4	x	7	x	x	x
x	x	x	x	x	x	x	x	4
x	4	x	2	5	6	8	x	9
3	2	x	x	x	1	9	8	5
x	6	x	x	x	x	x	7	x
8	1	7	5	x	x	x	4	2
2	x	6	7	1	4	x	9	x
5	x	x	x	x	x	x	x	x
x	x	x	9	x	5	x	x	x

Numărul 174 din 12 februarie a.c. a ghidului TV Adevărul vă dă posibilitatea petrecerii timpului liber dezlegând Sudoku. Nu o mai faceţi pe scaun în mijloacele de transport în comun, ci aici, cu mine, în faţa calculatorului! Până vineri (când apare numărul următor al revistei) postez şi dezlegarea jocului, tot aşa, variantă "web"! O fi posibil Sudoku interactiv? Cine poate şti?

Despre culori...

2010-02-17T16:24:00.000+02:00

aqua	green	navy	silver
black	gray	olive	teal
blue	lime	purple	white
fuchsia	maroon	red	yellow

Cîteva coduri de culori (doar 16, în valori hexazecimale) generate de HTML şi vizibile în Internet Explorer şi nu numai (şi alte browsere):

aqua: #00FFFF
green: #008000
navy: #000080
silver: #C0C0C0
black: #000000
gray: #808080
olive: #808000
teal: #008080
blue: #0000FF
lime: #00FF00
purple: #800080
white: #FFFFFF
fuchsia: #FF00FF
maroon: #800000
red: #FF0000
yellow: #FFFF00

216 sunt toate culorile din sistemul hexazecimal (true colors)
22 dintre el sunt sunt cele mai sigure culori redate de orice browser.

O fotografie pe zi...

2010-02-16T00:17:00.002+02:00

Sursa: Sartorialist
Are tot ce-i trebuie pentru a fi apreciată!
Da' năsucul şi boticul bosumflat arată că fata-i cam răsfăţată...

Bugs Bunny epuizat...

2010-02-09T23:54:00.001+02:00

Bună ziua, sunt Bugs Bunny şi mi-e lene...

Iarnă

2010-02-09T23:41:00.001+02:00

Noapte, iarnă,..., prin cartier.

Asta da maşină!

2010-02-08T11:01:00.005+02:00

Sursa: www.geekologie.com

Tudor Arghezi - Despre scriitori…

2010-01-29T21:17:00.005+02:00

În generaţia de azi, a celor ce mânjesc hîrtia şi dizolvă cuvintele în multă salivă sentimentală, originalitatea s-ar dovedi cam greu. De la cei mai tradiţinali pînă la cei care se complac în sineş subt denumire de moderni, actori banali ai unei sensibilităţi streine, nulităţile abundă. Literatura, stagnantă, e ca o gară de marfă în care vagoanele s-au oprit, şi grînele putrede şi fermentate irump din sacii sparţi, şi înămolesc terenul.
Pentru cîţiva scriitori justificaţi de un talent, de o dibăcie sau pornire, zac sute pe caldarîmul artei, întinşi ca nişte cîini ce-şi caută-n blană puricii la soare. Lenea lor se mişcă lent, într-o zi, cu umbra lor culcată, din stînga la dreapta. Lumina le răsare pe sprîncene, şi pînă seara le ajunge-n spinare. Aceşti ţigani ai artei visează, se scarpină, oftează, sînt amorezaţi şi cîntă...
Scrisul lor e ciunt. Fraza lor fără desen, fără ritm, fără asprimi şi rotunjimi, tînjeşte se-ntinde, zemoasă, sau se risipeşte ca praful. Niciodată nu s-a scris mai mult şi totodată mai puţin. Povestitorul trece prin povestea lui cu căruţa: nimic nu se vede, din ce atinge, că s-a strecurat prin mîna lui, care nu ştie să apuce; totul curge ca să curgă. Poetul, beteag, se tîrăşte din stih în stih pe burtă şi oftează cu nasul în parfume pe care nu-i în stare să le evoce. Ei nu cunosc, bieţii scriitori, o artă înnăscută, înnafară de literatură, o vigoare ce vine din pămînt, din aer, din cer, din sînge. Ei au citit şi citesc, şi după ce citesc se pun să scrie şi ei – şi iată de ce sunt scriitori. Sceptici din nerozie şi orientalism, ei nu pot să priceapă viaţa, n-au pentru ea niciun sentiment, nu se pasionează, nu izbucnesc, nu se revoltă, nu urăsc, nu iubesc, nu vor, nu văd, nu ştiu. E o emasculare profundă, şi de aceea scriitorii noştrii şi îmbătrînesc atît de iute.
Scriitorii aceştia, majoritatea, apreciază lucrurile cu toţii într-un singur fel. Ei n-au nemulţumiri cerebrale. Citind şi tocind aceeaşi autori, mulţumită cărora viază ca intelecţi, ei şi-au fabricat un calîp. Tot ce nu pot ei vîrî în forma lor, îi derutează, îi irită, îi jigneşte, îi ucide. Natura cu aceleaşi degete imaculate frămîntă şi excrementul, deschide şi buzele impalpabile ale florilor, desface şi genele de argint ale stelelor albe. Scriitorul are mintea calică şi strînsă ca o găleată. Scriitorii şi-au ales ca specialitate natura superficială: ei pasc iarba, florile. Îndată ce inspiraţia vine dintr-altă parte decît olfactivul lor, scriitorii sunt înspăimîntaţi. Ei bine, şi florile culese de ei, cîntate de ei, se spurcă, se trivializează: o bună parte din frumuseţea cea trandafirie a naturii au compromis-o nu reclamele comerciale împotriva cărora artiştii streini luptă în Societăţi şi Ligi, dar scriitorii, scriitorii mediocri, tîrla, imbecilii cei mai mulţi ai peniţei.
Literatura trebuie întinerită. Bineînţeles că fără individualităţi primenirea ei e cu neputinţă. Orişicum, o disciplină care să înceapă cu apa şi săpunul şi să termine cu munca pămîntului şi cu meşteşugul, poate să perfecţioneze aceste organisme, elementare şi proaste.
Trebuieşte întinerită mintea scăzută şi ramolită a epocii noastre literare. Trebuiesc înjugaţi la viaţă domnii scriitori, şi purtaţi energic, în numele artei care-i ignoră, pe brazdele mari ale lumii. Pînă ce nu-şi vor rupe genunchii, nu-şi vor beli fruntea de pămînt şi piatră, pînă ce nu-şi vor îngropa picioarele în ţărînă, ei nu vor putea înţelege, din cafenea şi berărie, unde se confundă cu chelnerii adormiţi pe picioare, nici viaţa şi nici arta.
Cu încetul sufletul lor se va lărgi, se va face încăpător şi luminos. Ei vor şti să preţuiască amănunţit darurile de cuvinte şi de idei pe care ajung să le merite, aruncate înnaintea lor, gratuit, ca nişte mărgăritare. Ei vor înţelege idealismul veşnic şi universal al naturii, pe care un gîndac ciugulitor în umezeală îl simte şi-l trăieşte mai bine ca un scriitor.
Şi dacă nu vor putea realiza arta şi literatura pentru care nimeni nu se alege singur, ei vor merita strîngerea de mînă, francă şi omenească, a aceluia care o înfăptuieşte împotriva tuturor, cu pasiunea, iubirea şi idealismul lui...

Apărut în Seara, 13 mai 1913 şi este conţinut
în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Bugs Bunny dansează

2010-01-28T10:54:00.002+02:00

Create your own video slideshow at animoto.com.

O melodie pe zi...

2010-01-25T22:42:00.002+02:00

Emiliana Torrini, o artistă de pe altă planetă. Aici cu Birds. De ascultat... e din alt spaţiu.

Bugs Bunny

2010-01-24T23:28:00.003+02:00

Permis şi nepermis, de Tudor Arghezi

2010-01-23T11:28:00.001+02:00

Vorbeşte dascălul de morală…
Dascălul de morală e jignit cu înlesnire. Invectiva, sarcasmul, ironia îl mişcă şi-l frămîntă. La fiece baston, pe care-l ridici ca să goneşti o singură potaie, răcnesc toate potăile şi fug. De ce? Din pricina solidarităţii? Nu! De teamă. În rănile celui nimerit cu băţul, dascălul de morală prevede o ameninţare personală.
Cuvinte ca prea, foarte, prea mult, mai domol... sunt exclamaţiile şi formulele lui preliminare. Îmblînzeşte cu ele sau ascute calificativul. De umbli să stingi o idee parazitară sau să striveşti o nevăstuică socială, pielea dascălului de morală, furnicată rece, se strînge. Tot ce atacă o teză sau o situaţie, tot ce iese din convenţia formelor care caută să te împresoare şi să te mistuie, trece drept tendinţă imorală. Dascălul de morală umblă după argumentarea moale, după idealismul inexpresiv, după stilul administrativ şi timid. Din viaţa glasului el înţelege numai şoapta. Puterilor de luptă le pune surdină: laşitatea sau ipocrizia, marile doici clasice ale omenirii. Universul îl concepe surdo-mut, cel mult telefonic.
După aşezarea proprietăţii s-a emis îndată un precept de asigurare: “Să nu furi!” – perfecţionat prin adaosul: ”Munceşte!”
“Nu fura!” este jandarmul lui “M-am înnavuţit”. Într-altfel, gestul furtului ar fi socotit între mişcări: aviaţie, înot, gimnastică şi vînătoare – iar lenea intelectualizată a pisicii, în loc să ne repugne, ne-ar face plăcere. Nicio morală nu cuprinde porunca: “Fii intelligent!” Inteligenţa, intolerantă şi corozivă, leneveşte jocul moral şi descoperă jocul virtuţilor dăscălimii de morală.
Temperamentului academic, compus din hîrtie multă şi paie sufleteşti, îi e groază de violenţă şi ironie. În lumea zisă morală, lucrurile se petrec pe targă şi-n bumbac. Ideile şi simţirile sunt purtate lin şi cu întristare, ca nişte cadavre de femei, prea tinere moarte. Nu e permis să duci, subt braţul viguros care le strînge, şi la piept, vietăţi sufleteşti neliniştite, violente, răzvrătite.
Dascălul de morală nu este totuşi viaţa întreagă, care se zbate şi luptă subt ochelarii călări pe nasul lui... În violenţă îşi aşteaptă elanul o rădăcină fierbinte şi nouă. Stilizată, violenţa se prezintă în artă şi literatură, ca piatra constructivă.
Fie permisă de-vreme-ce zvîcneşte în arterele universului şi resorturile ei ridică sufletele şi speranţele. Totul este permis, căci nimic nu poate, într-o minte liberă, să fie interzis. La temperatura de sinceritate a violenţei se volatilizează sau se adună aliajele sociale şi sufleteşti cele mai rezistente. Cei mulţumiţi cu căldicel şi acrişor vor avea fără voie să guste din amarul profund şi toxic, în mijlocul banchetului lor. Cele nepermise vor fi introduse cu forţa în rîndul celorlalte.
Scoateţi pene noi... Înmuiaţi-le de-a dreptul în otravă, nemoleşiţi de jilţul în care veţi avea timpul să dormiţi.
Numai că penei voastre trebuie să-i scapere-n vîrf o strălucire de foc...

Apărut în Seara, 21 martie 1913, şi este cuprins
în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Constanţa 2010

2010-01-16T15:26:00.009+02:00

From

Constanţa-istorie într-o cochilie

2010-01-07T23:46:00.011+02:00

Multietnic şi turistic, Constanţa este un oraş al pescăruşilor şi un oraş-port. Marea care închide orizontul estic al oraşului şi valurile care se sparg ritmic de ţărm îţi dau echilibrul şi energia necesare pentru a înfrunta dinamica unor noi realităţi, plăcute sau nu. Dar să las deoparte consideraţiile personale.
Luat la pas sau cu autobuzul, de la Poarta 6 (capătul portului) spre Poarta 2 (zona veche şi intrare în Şantierul Naval) oraşul se prezintă cochet, străzile sunt înguste, drepte, curate şi bine întreţinute, parcă taie oraşul în felii de la un capăt la altul.
Clădirile din zona veche nu sunt înalte, unele dintre ele renovate, altele în ruină, dar toate păstrează arhitectura timpului cînd au fost construite. Toate acestea se aşază pe un relief înclinat de colină. Relief-scoică sau cochilie aş spune, asta ca să preiau denumirea unor vietăţi marine a căror formă reflectă proiecţia în miniatură a geografiei oraşului.
Pescăruşii te salută la tot pasul, ei sunt adevăraţii stăpîni ai oraşului, ai Portului, Şantierului Naval, Farului şi, de ce nu? ai mării. Se cazează unde vor ei: pe un hotel de cinci stele sau pe orice terasă, n-au nicio restricţie. Ei sunt turiştii permanenţi ai oraşului, au regim all-inclusive, evident consumaţia este free. Nu ştiu dacă sunt bine primiţi la Acvarium, dar oricum au ca alternativă imensitatea Mării Negre, cu diversitatea ei culinară şi, ca relaxare.
Pentru că nu am perspectiva aeriană a pescăruşilor (nu am aripi!), şi voiam să privesc oraşul de sus, am vizitat Moscheea. Din Minaretă priveliştea e copleşitoare, iar vîntul bate cu putere la aceea înălţime. Dar ce contează, e 1 ianuarie, afară sunt 14 grade, oraşul e aproape pustiu, bătrîna musulmană care îngrijeşte Moscheea mătură liniştită curtea interioară... Allah e mare! O plăcuţă de marmură lipită pe un perete la intrare ne informează că Moscheea dispune de încălzire proprie prin bunăvoinţa unui etnic turc cu dare de mînă care le-a cumpărat centrală termică! Şi-uite-aşa Allah se îngrijeşte de confortul termic al supuşilor Săi! Dar cui îi pasă?
Altfel, eu păstrez în minte imaginea portului Constanţa. Patru zile la rînd am privit navele care au intrat (respectiv părăsit) dana portului. Nu singur, ci împreună cu pescăruşii. Imaginile sunt totuşi diferite. Ei privesc oraşul de la înălţime... şi numai de acolo. Eu doar de jos, dar prin lentila Carl Zeiss a aparatului foto. Deşi perspectivele sunt diferite, oraşul este acelaşi. Nu ştiu ce văd pescăruşii, dar ce am privit eu mi-a plăcut: oraşul Constanţa, plaja, marea şi pescăruşii.

Constanţa-istorie într-o cochilie

2010-01-04T22:16:00.072+02:00

Avatar

2009-12-28T22:07:00.002+02:00

Am vizionat filmul în două variante: pe calculator (o copie acceptabilă ca imagine) şi la cinema. De departe ultima variantă e un demers ce trebuie urmat. Filmul regizat de James Cameron are o dinamică aparte prin imagine (culoare), acţiune (mişcare) şi sunet. Toate aceste senzaţii le recepţionezi numai în cadrul larg al unei vizionări 3D la cinema. Deşi e un SF, Avatar e totuşi regizat de un om. Creativ, ce-i drept. Filmul depăşeşte cu mult graniţele unei banale animaţii pe calculator. O fi regizorul James Cameron avatarul cuiva pe aici pe la noi în spaţiul ăsta terestru? Aşa pare, după vizionarea filmului..., ca un extraterestru!

În aşteptarea lui 2010...

2009-12-24T18:45:00.003+02:00

Odată cu apropierea Crăciunului anul în curs se risipeşte rapid iar conexiunile neuronale încarcă anul ce va urma să vină: 2010. E vorba, biologic, de un "upload" de timp. Parcă am fi la medicul de familie şi ne facem vizita medicală anuală. Ni se prezintă tuturor acelaşi rezultat: tensiunea 20 cu 10. Cam mare, dar e o tensiune de criză, suntem în rezonanţă cu timpul prezent. Vibrăm, prin anatomie, odată cu mediul din vecinătatea noastră.
Fiecare dintre noi suntem angrenaţi într-o activitate, ne urmăm cu atenţie instinctul, percepem cu ochii minţii, cu simţurile şi intuiţia forfota şi mişcări din întreg spaţiul apropiat, urban sau nu. Dar diferit, fiecare altfel. Pentru unii e prea frig, alţii trăiesc pe stradă, iar nişte oameni chiar fac planuri unei majorităţi comode care nu-şi poate asuma soarta. E vorba de angajator (profitul e scopul lui, indiferent de domeniu, altceva nu interesează)
Altfel, Crăciunul, prin colinde, are muzica lui. Se simte miros de cozonac şi sarmale. E vacanţă. Asta e tot ce contează! Să lăsăm lucrurile în voia lor. Se aşază de la sine...
Unii chiar dansează în faţa oglinzii aşteptînd Crăciunul sau poate noul an. Cine poate şti? Ha-ha (vezi clipul)

O fotografie pe zi...

2009-12-22T22:32:00.001+02:00

Cinci femei în tranziţie

2009-12-18T23:55:00.000+02:00

Sfîrşit de stagiune, aplauze, şi un “la revedere” din partea actriţelor cu formula de “la mulţi ani”. E vorba de o piesă de teatru cu numele de mai sus la Teatrul Naţional, sala Amfiteatru, azi.
Întîlnirea a cinci prietene la o şuetă dă naştere acestei piese savuroase şi relaxante. Picanteriile şi micile înţepături descriu personaje care se regăsesc şi în viaţa reală de astăzi. Toate femei. Toate dornice de poveşti, de mărturisiri, de a exprima dorinţe, dar mai ales neîmpliniri. Fiecare are drama ei personală, evident, imperfect disimulată, astfel că între ele se iscă mici conflicte. Adevărul trebuie să iasă la iveală, că doar de asta s-au întîlnit. Cu toate acestea, prietenia lor este tot ce contează.

O melodie pe zi...

2009-12-17T22:40:00.003+02:00

Eddie Vedder înseamnă Pearl Jam. You are e melodia cu clipul aferent ataşat. Mesajul nu-l înţeleg în totalitate, în schimb clipul e SF. Nu apreciez SF-ul decît ca imagine. Doar ascultaţi...

Iarna nu-i ca vara…

2009-12-16T11:09:00.003+02:00

E decembrie. Acea lună a anului care se derulează rapid, se fac planuri pentru Sărbători, se cumpără cadouri pentru cei dragi, se trage linie într-un fel sau altul. Ne reorientăm atenţia, intenţiile. Suntem variabili în acţiunile noastre. Dacă stăm ne stă norocul.

Prima ninsoare s-a aşternut peste oraş. Asta ca să-i reducă pînă la limita de avarie funcţionalitatea. Traficul se desfăşoară greoi şi, dacă privesc mai bine, e chiar blocat. Cod roşu de nemişcare. Noi, călătorii ne putem mişca, doar aşa de pe un picior pe altul ca să ne repoziţionăm greutatea. Metroul e mai vioi, dar peroanele sunt neîncăpătoare şi tot rămâi înţepenit între două magistrale. Dacă ai noroc de o vecinătate feminină în “trafic” ai timp nu numai de o conversaţie, ba chiar şi de un SMS.

Zilele trecute o doamnă cu spirit de aventură mi-a spus că visul ei e să-şi petreacă Revelionul pe o plajă însorită, mai precis în Australia. Acolo e cald, poate face plajă... în fine, din motive de temperatură ridicată şi ambient. Revelion pe plajă în c_r_l gol. O fi fost doamna în perioada de ovulaţie de visează dînsa la Australia. Treaba ei. Eu mă mulţumesc şi cu scoicile de la Constanţa.

Decembrie, frig, zăpadă, cadouri, sărbători, revelion, prime, vacanţă sunt repere de iarnă. Căldură, curcubeu, vacanţă, soare... sunt repere ale verii.
Indiferent de anotimp, fus orar sau activitate oamenii care se cunosc lasă loc de bună ziua!

Trandafirul galben... în variantă japoneză

2009-12-13T22:01:00.002+02:00

A înflorit pe 12 decembrie iar imaginea este puţin filtrată.

"Noduri italiene"

2009-12-12T23:10:00.004+02:00

Cravată, eşarfă, papion. Aparent banal, accesoriul are rostul său: întregeşte ţinuta şi, evident, oferă personalitate purtătorului. Leagă cumva componentele vestimentare, e liant între cămaşă şi acea parte fragilă estetic din anatomia modelului (de gît e vorba).
Vârsta e cea care dă tonul purtării unuia sau altuia dintre accesorii. Vîrsta are preferinţele ei estetice. Nu ştiu dacă papionul se potriveşte tinerilor.
Cravata, ieşită oarecum din tipare, nu obligă prin estetica ei ca modelul să fie tînăr sau mai vârstnic. Exclusiv masculină are, prin excepţie, chiar purtători de gen feminin, cei drept, femele adolescente rebele.
La fel se întîmplă şi cu eşarfa, în plus ea acoperă acele pliuri inestetice ale gîtului datorate vârstei. Au un farmec aparte, oricare ar fi vîrsta sau genul personajului şi motivul pentru care acesta poartă eşarfă. Ibrahim Rugova, preşedinte al republicii Kosovo pentru o bună perioadă de timp, aprecia în mod deosebit eşarfa. Încolăcită în jurul gîtului, aceasta acoperea gulerul cămăşii, era deasupra vestei, dar sub haină, ca o bijuterie.
Mergeţi la Muzeul Naţional de Artă al României (aripa dinspre strada Ştirbei Vodă) şi veţi admira, de la modele vestimentare din vechime - Ludovic al XIV-lea (vezi foto) - pînă la recente creaţii Gucci sau Yves Saint Lorent.
Pentru cei interesaţi sunt prezentate afişe, deasupra exponatelor, cu informaţii de documentare (scurt istoric, ani, nume, adrese de site-uri, etc).
Ca o simplă observaţie: o doamnă din personalul muzeului vă urmăreşte discret, şi nu ca un ghid care oferă informaţii vizitatorului, ci ca un simplu spectator. Probabil din motive de securitate. Unele obiecte sunt expuse liber în afara vitrinelor de protecţie.

1	9	2	4	8	7	3	5	6
6	5	8	1	9	3	7	2	4
7	4	3	2	5	6	8	1	9
3	2	4	6	7	1	9	8	5
9	6	5	8	4	2	1	7	3
8	1	7	5	3	9	6	4	2
2	3	6	7	1	4	5	9	8
5	7	9	3	2	8	4	6	1
4	8	1	9	6	5	2	3	7

x	x	x	4	x	7	x	x	x
x	x	x	x	x	x	x	x	4
x	4	x	2	5	6	8	x	9
3	2	x	x	x	1	9	8	5
x	6	x	x	x	x	x	7	x
8	1	7	5	x	x	x	4	2
2	x	6	7	1	4	x	9	x
5	x	x	x	x	x	x	x	x
x	x	x	9	x	5	x	x	x

1	9	2	4	8	7	3	5	6
6	5	8	1	9	3	7	2	4
7	4	3	2	5	6	8	1	9
3	2	4	6	7	1	9	8	5
9	6	5	8	4	2	1	7	3
8	1	7	5	3	9	6	4	2
2	3	6	7	1	4	5	9	8
5	7	9	3	2	8	4	6	1
4	8	1	9	6	5	2	3	7

x	x	x	4	x	7	x	x	x
x	x	x	x	x	x	x	x	4
x	4	x	2	5	6	8	x	9
3	2	x	x	x	1	9	8	5
x	6	x	x	x	x	x	7	x
8	1	7	5	x	x	x	4	2
2	x	6	7	1	4	x	9	x
5	x	x	x	x	x	x	x	x
x	x	x	9	x	5	x	x	x

1	9	2	4	8	7	3	5	6
6	5	8	1	9	3	7	2	4
7	4	3	2	5	6	8	1	9
3	2	4	6	7	1	9	8	5
9	6	5	8	4	2	1	7	3
8	1	7	5	3	9	6	4	2
2	3	6	7	1	4	5	9	8
5	7	9	3	2	8	4	6	1
4	8	1	9	6	5	2	3	7

x	x	x	4	x	7	x	x	x
x	x	x	x	x	x	x	x	4
x	4	x	2	5	6	8	x	9
3	2	x	x	x	1	9	8	5
x	6	x	x	x	x	x	7	x
8	1	7	5	x	x	x	4	2
2	x	6	7	1	4	x	9	x
5	x	x	x	x	x	x	x	x
x	x	x	9	x	5	x	x	x