Odăiţa

O singura camera. O camera-casa cu pod si doua ferestre. Acolo, la umbra si caldura ei mi am petrecut copilaria. Si, fara indoiala, a fost ca in povesti.
Desigur ca acum aceasta casa nu mai exista. E doar o proiectie in mintea mea, ea exista pentru ca indexat o in mintea mea la capitolul amintiri.
Avea doua ferestre prin care priveam soarele de afara si ghivece cu flori care faceau legatura cu natura de afara. O casa dintr o camera in care locuiam in toate vacantele. Era, desigur, un spatiu ingust ocupat de un pat, o soba si masa. Restul era distribuit eficient in jurul lor. Zic restul, dar de fiecare obiect mi e dor: de usa care nu se inchidea ermetic si iarna intra zapada, de ceasul care ticaia si, in afara respiratiei si mustelor, asigura muzica locului, de oglinda care si ea are istoria ei si care exista si acum, de un mic dulap de perete deasupra sobei in care erau asezate cu atentie nimicuri, si chiar de cuier mi e dor, da, de cuier. Peretii, care erau dati in fiecare primavara cu var, miroseau a pamant.  Erau multe straturi de var astfel ca zidurile se umflasera, dar nu crapau.
Avea si pod odaita, iar podul avea o usa dar niciodata n am intrat acolo. Podul e un pretext practic si estetic. Nu se putea fara pod. Acolo e camera viespilor pe timp de vara. Acolo se depoziteaza vase si oale care nu se scot niciodata sau foarte rar. Nu stiu de ce dar mi se pare infiorator acel loc, podul casei. Nu am simtit sa intru acolo vreodata.
Asta e odaita, pentru ca asa ii spuneam. Si era vopsita galben-pai iar lemnul ferestrelor era verde inchis.
Amanunte care acum dau nostalgie. Sau mai degraba dor.
Nu aveam nevoie de mai mult decat acea camera. Era suficient si al dracului de bine asa cum era.

Ce se mai ascultă pe Trilulilu

Cesaria Evora Nostalgia

Sao Vicente di Longe poate spune cel mai mult despre ea. Sau poate nu. Poate sunt altele care o descriu mai corect. Fuma Marlboro roşu. Eu am văzut.

Diane Arbus, fascinaţia pentru "monştri"

Diane Arbus, 1969 (sursa)

Ce spune Diane Arbus despre subiecţii săi, cum explică atracţia pentru "ciudaţi":

„Ce frumos e felul în care sunt construiţi oamenii! Îi priveşti, întorci capul după ei pe stradă. Ce vezi sunt tocmai particularităţile, defectele. Şi e ciudat că, deşi natura ne-a dat diferenţele astea, să nu le privim şi mai mult, nu ne apropiem de ele. Să dăm un sens oamenilor. Dar întotdeauna e un punct de răscruce între ce ştiu oamenii despre tine şi ce nu se pot abţine să nu ştie... Asta are legătură cu ceea ce eu mereu am numit distanţa dintre intenţie şi efect. Dacă scrutezi realitatea suficient de atent, dacă ajungi la ea, devine fantastic...".

„Dacă e ceva ironic la felul în care e construită lumea, atunci e imposibilitatea de a ieşi din pielea ta şi a te pune în pielea altuia. Despre asta e vorba: tragedia altcuiva nu e aceeaşi cu a ta. Vreau să spun: dacă ai vorbit vreodată cu un om cu două capete, îţi dai seama că acolo e ceva ce tu nu vei şti niciodată. Majoritatea oamenilor trec prin viaţă temându-se că vor avea parte de o tragedie. Aceşti monştri ai naturii s-au născut într-o tragedie. Deja au trecut testul. Sunt nişte aristocraţi." (sursa)

O selecţie a fotografiilor realizate de Diane Arbus se găseşte aici: http://diane-arbus-photography.com/
Povestea ei este ecranizată în Fur: An Imaginary Portrait of Diane Arbus (2006), cu Nicole Kidman şi Robert Downey Jr.

Scroafa porcului

La marginea comunei - pe o stradă laturalnică, dar bine luminata -, chiar în mijlocul drumului, în noroiul mocirlos, îşi ducea zilele scroafa. Şi era, fără nicio îndoială, mîndria comunei.
Stăpînul ei, om cu stare, o supraveghea îndeaproape şi îi oferea libertate deplină de mişcare, chiar dacă aceasta - mişcarea - nu putea depăşi un perimetru prestabilit.
Deşi hrănită cu cele mai bune nutreţuri şi vaccinată la timp împotriva oricăror inamici invizibili din apă, aer şi sol, anatomia scroafei era una neobişnuită: parcă picioarele erau prea fragile, parcă prea subţiri pentru a-i putea susţine greutatea. De aceea, între mese, stăpînul se îngrijea să o alerge intens, constant şi controlat. Porţia de admiraţie primită de la semeni depindea de starea de sănătate şi mai ales de vivacitatea scroafei!
Sfrijită la început, scroafa noastră a crescut rapid şi s-a dezvoltat disproporţionat de parcă ar fi primit hrană modificată genetic. Nu e în natura porcului să fie aşa! A crescut mai repede decît celelalte surate de generaţie şi, astăzi, stăpînul ei se mîndreşte  cu primul loc ocupat de aceasta într-un top al orătăniilor locale.
Dar asta nu este tot!
Ajunsă la vîrsta maturităţii dă naştere primilor pui. I-a fătat înainte de termen, poate din voinţa stăpînului, poate din alte motive care scapă chiar şi unui observator priceput.
Un lucru este sigur: puii sunt sănătoşi şi zburdă veseli în jurul mamei. Laptele matern este distribuit în mod egal puilor pentru ca aceştia să crească viguroşi şi să aducă bucurie şi mulţumire stăpînului.
Atmosfera din familie e prietenoasă şi caldă. Cu o mişcare fermă a urechii muştele care roiesc în jurul rîtului dispar, puii sug cu lăcomie, fiecare e la ţîţa lui. Mama-scroafă le oferă proteinele necesare, stăpînul siguranţă, Zeii noroc.
Astfel, privind din afară orătăniile, nu poţi să nu observi mişcările sincronizate ale cozilor lor răsucite şi, mai ales, capătul semeţ.
Nu poţi decît spera că, mai devreme sau mai tîrziu, jivinele se vor sui în copac, aşa cum le pretinde stăpînul, şi cu mama-scroafă-n în vîrf.

George Mallory

"Why do you want to climb Mount Everest?"
"Because it's there"
Aşa îi răspundea Mallory unui jurnalist: "pentru că e acolo"
După trei încercări eşuate, George Mallory şi camaradul său, Andrew Irvine au atins pentru prima dată culmile cele mai înalte ale Everestului  (s-a întîmplat în 1924). Şi nu este doar o poveste, este o realitate.
Atunci au fost la propriu deasupra norilor, deasupra tuturor şi au lăsat deoparte viaţa tihnită de acasă (în fotografie este alături de soţia sa, Ruth, în 1916).
Documentarul Wildest dream (2010) evocă şi reface punctual traseul urmat de cei doi. În 1999, după 75 de ani, a fost găsit trupul lui Mallory. Acolo, pe munte, departe de casă.

James Newton Howard

Ce s-ar face Almodovar fără actriţa sa preferată Penelope Cruz? Sau Scorsese fără DiCaprio?
Regizorii, care de multe ori sunt şi producători, au relaţii profesionale stabile cu actori, cu scenarişti sau compozitori. Aşa se face că Inarritu a lucrat foarte des cu Guillermo Ariaga şi Gustavo Santaolalla, Darren Aronovsky cu Clint Mansell şi se pare că James Newton Howard este preferatul regizorului indian M. Night Shyamalan. De aici a rezultat The Village (2004). Se pare că James Newton Howard are un portofoliu uriaş de colaborări.

James Newton Howard - Noah Visits


James Newton Howard - Will You Help Me