George Mallory

"Why do you want to climb Mount Everest?"
"Because it's there"
Aşa îi răspundea Mallory unui jurnalist: "pentru că e acolo"
După trei încercări eşuate, George Mallory şi camaradul său, Andrew Irvine au atins pentru prima dată culmile cele mai înalte ale Everestului  (s-a întîmplat în 1924). Şi nu este doar o poveste, este o realitate.
Atunci au fost la propriu deasupra norilor, deasupra tuturor şi au lăsat deoparte viaţa tihnită de acasă (în fotografie este alături de soţia sa, Ruth, în 1916).
Documentarul Wildest dream (2010) evocă şi reface punctual traseul urmat de cei doi. În 1999, după 75 de ani, a fost găsit trupul lui Mallory. Acolo, pe munte, departe de casă.

James Newton Howard

Ce s-ar face Almodovar fără actriţa sa preferată Penelope Cruz? Sau Scorsese fără DiCaprio?
Regizorii, care de multe ori sunt şi producători, au relaţii profesionale stabile cu actori, cu scenarişti sau compozitori. Aşa se face că Inarritu a lucrat foarte des cu Guillermo Ariaga şi Gustavo Santaolalla, Darren Aronovsky cu Clint Mansell şi se pare că James Newton Howard este preferatul regizorului indian M. Night Shyamalan. De aici a rezultat The Village (2004). Se pare că James Newton Howard are un portofoliu uriaş de colaborări.

James Newton Howard - Noah Visits


James Newton Howard - Will You Help Me

Adrian Johnston

Se poate spune că e discret. Are doar o poza pe net şi un zâmbet reţinut. Are chelie, dar nu ştiu dacă acest detaliu fizic poate spune ceva despre el. Aproape că nu are identitate în spaţiul virtual. Aici, pe net, aproape că nu există. Sau poate că n-am căutat eu suficient sau unde trebuia. Cu toate astea, Adrian Johnston, există, şi se exprimă, aşa cum ştie el mai bine: în intimitatea spaţiului creat de scenariul de film şi mînat de propriul talent.
Becoming Jane (2007) este un reper, urmat îndeaproape de Brideshead Revisited (2008) . Am bifat doar partea din biografia lui de care eu m-am bucurat.

Adrian Johnston - Distant Lives


Adrian Johnston - Desire

Abel Korzeniowski

Colin Firth în A Single Man (2009). Poate nu a primit întîmplător Oscarul anul acesta pentru rolul din The King's Speech. Este un premiu primit şi pentru interpretarea non-verbală. Colin Firth este mimul perfect, un Charlie Chaplin adaptat timpului prezent. Pelicula redă cu măiestrie trăirile interioare ale personajului nu cu un accent dramatic, poate doar personal, poate prea duios. Prin muzica lor, Abel Korzeniowski & Shigeru Umebayashi au conturat subtil singurătatea personajului.
Astfel, pe lîngă Jan Kaczmarek şi Zbigniew Preisner (polonezi amîndoi), Abel Korzeniowski e inclus la favoriţi în agenda personală.

Abel Korzeniowski - Stillness Of The Mind

Le Premier Cri (2007)

Despre maternitate sau naşterea aşa cum se întîmplă ea, şi e la fel peste tot: într-o piscină cu delfini, pe dunele de nisip ale deşertului, într-o colibă mizeră de pământ din Africa sau India, într-o clinică supraaglomerată a unui oraş taiwanez suprapopulat, în nordul Siberian îngheţat, în Canada modernă, în Japonia tradiţională sau în Europa. Spectacolul este acelaşi, la fel şi bucuria. Doar cultura este diferită şi prin ea, diferă şi ritualurile. Ţinta este una singură: bebeluşii. Iar ei plâng toţi la fel şi totul se învârte în jurul lor. Odată tăiat cordonul ombilical, micuţii devin independenţi şi, doar cu un scâncet, stabilesc priorităţile şi ordinea de zi a adulţilor. Şi asta se întâmplă peste tot, fără excepţie.

Armand Amar - Sunita [Sharmila Roy] (\'\'Le Premier Cri\'\' 2007)


Regia: Gilles de Maistre. Coloana sonoră: Armand Amar

Armand Amar

"E prea tîrziu ca să fim pesimişti", aşa se încheie documentarul Home. Optimism moderat: cică se mai poate face ceva, pînă nu e prea tîrziu. Am vizionat o oră şi ceva de dezastre. Măsurate, clasificate, interconectate. Cică mai avem 10 ani să reparăm ce s-a stricat. Mă doare capul de atîta efect de seră, dioxid de carbon, şi nici metanul nu îmi face prea bine.
Filmul s-a realizat în 2009, aşadar mai sunt vreo 8-9 ani, timp suficient să mai ascult liniştit Armand Amar. Curat MP3 şi nu toxicul vinil. Fără hidrocarburi. Uite-aici:
Armand Amar : Rake the Forest ("Home" 2009)

Jan Kaczmarek (II)

Nu poţi înţelege muzica unui film dacă nu ai vizionat filmul, urmează îndeaproape scenariul filmului, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt. E o muzică scrisă cu acele semne ciudate, cu note, dar care, notele, pot fi cuvinte, gânduri, acţiuni.
Altfel spus, muzica de film transpune notele în cuvinte, cuvintele în gânduri şi gândurile în acţiuni.
De notele-cuvinte sau notele-gânduri se ocupă sau e predestinat să se ocupe Jan Kaczmarek. Prin muzica lui deţine toate secretele şi toată magia şi, în parte, ni le dezvăluie şi nouă.
Cel mai mult îmi place că ne poate transmite orice, iar noi, oricât am fi de nepricepuţi şi naivi, putem înţelege cu uşurinţă.
Are o listă întreagă de colaborări, are şi site dar neactualizat şi mai are şi un Oscar pentru Finding Neverland (2004). Poate e prea puţin un Oscar pentru Kaczmarek.

Jan A.P. Kaczmarek - Overture ("Bliss" 1997)


Jan A.P. Kaczmarek - Przeznaczenie ("Quo Vadis" 2001)


Jan A.P. Kaczmarek - Dancing with the Bear ("Finding Neverland" 2004)


Jan A.P. Kaczmarek - Anne and Harris in Love (Evening 2007)

Yann Tiersen

Am primit un cadou neaşteptat: Good bye, Lenin! la pachet cu Yann Tiersen. O peliculă-iluzie însoţită de o muzică-vis.
Visul - acea obsesie a copilăriei, acea evadare a adolescenţei, acea trecătoare-nebunie a maturităţii, acea imagine-portret a iluziei. Tiersen a reuşit să creeze confuzie în mintea mea, m-a cucerit şi, mi-a oferit ocazia, chiar dacă pentru scurt timp, să visez. Dar fără să evadez. Iată de ce:

Yann Tiersen - summer 78 (mit claire pichet)

Zbigniew Preisner

E polonez, compozitor, şi îl cheamă Zbigniew Preisner. A realizat, printre altele, muzica filmelor The Beautiful Country şi It's All About Love. Are şi site de prezentare cu întreaga listă de lucrări. Te întîmpină cu Dans Macabre, prima melodie dintr-un playlist selectiv. A compus Requiem for a friend din care am reţinut Lacrimosa. Lăsîndu-i nostalgia de-o parte, Zbigniew este o referinţă foarte plăcută. La fel ca Jan Kaczmarek, tot polonez.

Zbigniew Preisner - The Beautiful Country End Credits

Muhly, Warbeck, Dallwitz

Ar fi multe de spus despre Nico Muhly (The Reader), dar ceva mă opreşte. Are 30 de ani, doar atît.
Ar fi multe de spus şi despre Stephen Warbeck (Charlotte Gray), dar nu ştiu cu ce să încep şi mă opresc aici. E suficient că l-am enunţat. Suficient pentru mine.
Burkhard Dallwitz (The Way Back), în schimb, mă obligă să mă opresc asupra lui. E ca o provocare.
Cineva spunea că nici măcar nu a observat că filmul are coloană sonoră. Cum aşa? Chiar dacă pare inexistentă ea susţine momentele cheie în derularea filmului. Există ca un fundal care înlătură lipsa de dialog între personaje. E ca într-un vis: are efect, dar nu ţi-l aminteşti şi îţi place.

Nico Muhly - The Failed Visit

Link album.

Stephen Warbeck - The Train


Burkhard Dallwitz - Interrogation

Link album.

Philip Glass

O melodie care se poate traduce într-un cuvînt. Doar ca o aşteptare, o aşteptare care se confirmă. Nu şti ce ţi se va întâmpla şi totuşi vrei să afli dinainte. Sentimente de nesiguranţă se amestecă nefiresc de fluid şi nenatural cu acea relaxantă bucurie.
Aşa pare,..., că eşti implicat!
Şi aştepţi, aştepţi...
Imagini trunchiate ţi se perindă prin faţa ochilor, secvenţe neterminate, rupte, oprite brutal. Nu e nimic logic aici, parcă totul stă în loc şi se mişcă în acelaşi timp. Ca un rîu care acoperă, în mişcarea lui, şi goluri, şi forme, şi asperităţi, aşa de constant, şi aşa de uniform. Pare că stă pe loc, şi, apa de la izvoare, e aceeaşi cu cea care se varsă în mare. Nu şti ce să mai crezi.
Funcţionezi numai senzorial, numai emoţional, imagini-flash şi cadre-îngheţate - îţi blochează mintea, şi, golul din stomac - şi el - îţi taie respiraţia.
E Philip Glass, şi vesel, şi neîndoielnic de trist în acelaşi timp.

Philip Glass - Glassworks(Expanded) - Opening

The Social Network - Original Score

Punct ochit, punct lovit. The Social Network a câştigat Oscarul pentru cea mai bună coloană sonoră. Trent Reznor şi Atticus Ross au primit statueta mult-râvnită, aplauzele publicului şi respectul celorlalţi nominalizaţi.
Eu aveam aşteptările mele, şi anume Inception (Hans Zimmer). Nu a fost să fie aşa.
Lista cu nominalizări şi câştigători se află aici.
Genericul de final al filmului se numeşte Creep şi este un cover, dar practic, nu este parte a coloanei sonore a filmului:
 
Vega Choir - Creep (Radiohead Cover)

Liam, Nicole

Cum se face că în 2008 faci filmul The Other Man şi, în anul imediat următor, îţi moare soţia (Natasha Richardson) într-un accident stupid. Cum poţi trece de la o gelozie imaginară de scenariu la o dramă cumplită din viaţa personală? Ca o predicţie, The Other Man, prefaţează cu cinism, o realitate dureroasă pentru Liam Neeson.
În 2011, în Unknown, Liam Neeson îşi caută identitatea pierdută (sau uitată). Pe cea de actor nu i-o poate lua nimeni.

Cu rolul din Rabbit Hole (2010), Nicole Kidman e nominalizată la Oscar (la categoria cea mai bună actriţă în rol principal). Chiar dacă nu se poate compara cu The Hours (2002), Rabbit Hole este un film pe care nu trebuie să-l ratezi. Nicole Kidman e strălucitoare, şi nu pentru transparenţa de smarald a ochilor ei albaştri.

Altfel, The Other Man şi Rabbit Hole au coloane sonore discrete.
Philip Glass ar fi, poate, potrivit pentru ele.

Philip Glass : The Poet Acts ("The Hours" 2002)

Jan Kaczmarek

Se întîmplă să cauţi ceva şi, fără să vrei, să te îndrepţi către altceva. Dogville (regia Lars von Trier, cu Nicole Kidman) este un film care se prezintă ca o piesă de teatru şi pe care nu-l recomand nimănui spre vizionare. Filmul are însă pe YouTube un mix reuşit de imagine-sunet. Apare astfel ca o piesă de teatru filmată neprofesionist dar care are pe fundal o piesă muzicală extraordinară. Aşa l-am descoperit pe Jan Kaczmarek, un polonez care compune muzică de film. Waltz again, e melodia care însoţeşte acele imagini şi care nu are nicio legătură cu filmul. E doar rodul unei postări inspirate a unui iubitor de film care lipeşte melodia potrivită de acele imagini. Totuşi, Waltz again nu reprezintă o reuşită singulară pentru Kazmarek. El semnează coloana sonoră a filmelor Unfaithful (2002) şi Finding Neverland (2004). Doar o melodie spre exemplificare:
Jan A.P. Kaczmarek - Unfaithful ("Unfaithful" 2002)

Hans Zimmer

Afişul e modalitatea facilă de prezentare-promovare a unui film ce conţine denumirea filmului aplicată peste o imagine atent decupată, o parte a distribuţiei şi eventual numele regizorului.
Ca o notă de subsol, cu font subţire, alungit şi difuz apar încrişi şi ceilalţi necunoscuţi care au contribuit la realizarea filmului: producătorii plus o suită de tehnicieni.
Afişul apare astfel ca o informaţie simplificată, ca o mască cu sclipici, care ţintteşte publicul grăbit şi superficial.
Site-ul (sau suportul on-line de marketing) prezintă complet şi elaborat datele despre film.
Ambele, sunt doar instrumente de marketing pentru filmele proaste. Altfel, filmele se prezintă singure.
Să luăm trei filme (cu afişele şi site-urile aferente) în care joacă trei actori consacraţi:
- The Last Samurai (Cruise)
- The Da Vinci Code (Hanks)
- Inception (Di Caprio)
Dacă privim cu lupa, descoperim semnătura minusculă a unui compozitor german, dacă vizionăm filmele auzim şi muzica semnată de acesta, şi anume Hans Zimmer. Am selectat trei extrase "premium", câte unul pentru fiecare dintre filmele listate mai sus:
- A small measure of peace
- Chevaliers de Sangreal
- Time
O fi Black Swan (Clint Mansell) la concurenţă cu Inception (Hans Zimmer) la gala Oscar?

Alexei Aigui

Sunduk Predkov - The wedding chest (Lada de zestre)- sau cum să faci film cu actori din Kirghistan şi Rusia şi mai ales să-ţi iasă ceva frumos. Un film despre dragoste, familie şi tradiţii. Film apărut în 2006, premiat de două ori, pentru regie- Nurbek Egen - şi, pentru scenariu - Ekaterina Tirdatova.
Coloana sonoră este semnată de Alexei Aigui (sau Aleksei Aigi, pe scrierea lor) şi dă greutate acestui film aparent banal. Mai jos, Augui şi grupul său 4'33, cu melodia Finistere.

Temple Grandin

O vacă este, poate, doar o vacă. Autistul este acel copil care recepţionează diferit, distorsionat realitatea. Nu poate lega prietenii, nu îi poate înţelege pe ceilalţi. Aparent este singuratic, nepăsător şi neajutorat.
Temple Grandin este acel exemplu zguduitor care şi-a transformat dizabilităţile în abilităţi.
Percepţia de a gândi în imagini şi sunete au făcut-o să înţeleagă comportamentul vacilor.
Temple Grandin (2010) este un film copleşitor despre autism şi animale şi cum acestea din urmă ne ajută să fim mai umani.
Coloana sonoră e semnată de Alex Wurman şi e mişto.
Update: o cronică a acestui film este aici, pe LiterNet.ro (Doina Giurgiu), şi merită citită.  

Reţeaua de socializare

Personaj: Mark Zuckerberg, student la Harvard
O cauză: amor eşuat, abandonat sentimental
Un efect: Facemash, un site "dedicat" studentelor de la Harvard. Punctul de plecare, ideea care a generat ceea ce astăzi se numeşte Facebook.
Pornind de la nevoia tinerilor de a comunica, relaţiona, de a se cunoaşte, Zuckerberg creează un site menit socializării. Acum se cheamă Facebook, iniţial mai avea şi extensia The, şi este un domino nesfârşit de comunicare, un păienjeniş de feeduri cu ramificaţii selective, funcţie de afinităţi şi grupuri de prieteni.
"Reţeaua de socializare" ne prezintă un personaj abil care trece peste orice pentru a-şi atinge ţinta şi a obţine notorietate. Pentru el, a fi fondator al Facebook este echivalent cu a fi membru într-un club exclusivist. Nu contează că sacrifici prietenii sau duci bătălii juridice cu asociaţii.
Filmul se încheie într-o notă de umor: Zuckerberg în faţa calculatorului, aplicând calm şi ritmic refresh-ul pe pagina de Facebook şi aşteptând accept-ul fostei prietene.

Thor

Poate prea demult a fost Hannibal Lecter (Silance of the Lamb), poate prea recent este Sir John Talbot (The Wolfman), poate prea intens Nixon (Nixon) poate uitate au fost personaje ca Ludlow, Stevens, Picasso... şi multe altele. Personajele sunt variate, Anthony Hopkins e acelaşi. Cum o fi Odin (Thor, 2011)?

Rachel Portman

The Duchess (2008). Din distribuţie fac parte Keira Knightley, Ralph Finnes, Charlotte Rampling. Şi e suficient. Nu mai e nimic de adăugat. Filmul nu contează foarte mult. Coloana sonoră e cea care contează, se suprapune perfect atmosferei britanice de secol 18 şi subiectului dramatic prezentat de regizor. Melodia pe care am reţinut-o se cheamă Mistake of your life iar Rachel Portman este autoare şi merită menţionată. Pentru un film care se doreşte promovat/vândut trebuie să existe şi un site de prezentare şi e aici. Insist, dar Rachel Portman e tot ce merită reţinut.