Fermecătoarea Charlotte

Spune, atît de frumos, Charlotte Bronte (Profesorul - pg 113, editura Allfa):

...Orice femeie care îşi împlîntă săgeata destul de adînc în inima ta va da de izvorul nesecat al sensibilităţii...

Profesorul, o carte de weekend, pe care o citeşti pe nerăsuflate.

Mai jos o scurtă biografie.
Charlotte Bronte n. 1816 – m. 1855
Scriitoare engleză, celebră pentru romanul “Jane Eyre (1847)”, soră cu Anne şi Emily Bronte. Cele trei surori sunt aproape la fel de cunoscute pentru vieţile lor scurte şi tragice cât şi pentru romanele lor. În ultimii 40 de ani reputaţia lui Charlotte a crescut rapid şi criticii feminişti au pus în evidenţă faptul că ea a descris femeile oprimate, de diferite vârste.

Charlotte s-a născut în Thorton, Yorkshire în nordul Angliei. A urmat cursurile şcolii “Clerg Daughter’s School” în Crown Bridge în 1924. În 1931 a mers la şcoală în Roe Head, unde ulterior a lucrat ca profesoară. Ea însă se simţea bolnavă, suferea de melancolie şi a renunţat la acest fel de muncă. Încercările lui Charlotte de a fi guvernantă au eşuat din cauza timidităţii, ignoranţei sale faţă de copiii normali şi dorinţei de a fi cu surorile ei.

Colecţia de poezii „Poems By Currer, Ellis And Acton Bell (1846), pe care Charlotte a scris-o împreună cu surorile ei s-a vândut în două exemplare. În acest timp ea a terminat primul său roman “The Professor”, dar nu a găsit un editor care să i-o publice în timpul vieţii ei. Supărată de această reacţie, Charlotte a început să scrie “Jane Eyre” care a apărut în 1847 şi a devenit un succes imediat. Charlotte a dedicat această carte lui William Makepeace Thackeray. Eroina este o orfană săracă ce devine profesoră, obţine un post de guvernantă şi moşteneşte bani de la un unchi şi la final se căsătoreşte cu un personaj byronian.

Branwell şi Emily au murit în 1848, Anne în anul următor. Deşi identitatea ei era binecunoscută, Charlotte a continuat să scrie sub pseudonimul Currer Bell. Jane Eyre a fost urmat de “Shirley” (1848) şi „Vilette” (1853). În “Jane Eyre”, Charlotte şi-a folosit experienţa obţinută în şcoala evanghelică ca  guvernantă. Personajul din titlul romanului “Shirley” a fost o încercare de idealizare a portretului lui Emily.

În 1854 s-a căsătorit cu doctorul tatălui ei Arthur Bell Nicholls. A murit în timpul sarcinii pe 31 martie 1855 în Haworth, Yorkshire.

“The Professor” a fost publicat postum în 1857.

Sursa biografiei

Tudor Arghezi - Despre scriitori…

În generaţia de azi, a celor ce mânjesc hîrtia şi dizolvă cuvintele în multă salivă sentimentală, originalitatea s-ar dovedi cam greu. De la cei mai tradiţinali pînă la cei care se complac în sineş subt denumire de moderni, actori banali ai unei sensibilităţi streine, nulităţile abundă. Literatura, stagnantă, e ca o gară de marfă în care vagoanele s-au oprit, şi grînele putrede şi fermentate irump din sacii sparţi, şi înămolesc terenul.
Pentru cîţiva scriitori justificaţi de un talent, de o dibăcie sau pornire, zac sute pe caldarîmul artei, întinşi ca nişte cîini ce-şi caută-n blană puricii la soare. Lenea lor se mişcă lent, într-o zi, cu umbra lor culcată, din stînga la dreapta. Lumina le răsare pe sprîncene, şi pînă seara le ajunge-n spinare. Aceşti ţigani ai artei visează, se scarpină, oftează, sînt amorezaţi şi cîntă...
Scrisul lor e ciunt. Fraza lor fără desen, fără ritm, fără asprimi şi rotunjimi, tînjeşte se-ntinde, zemoasă, sau se risipeşte ca praful. Niciodată nu s-a scris mai mult şi totodată mai puţin. Povestitorul trece prin povestea lui cu căruţa: nimic nu se vede, din ce atinge, că s-a strecurat prin mîna lui, care nu ştie să apuce; totul curge ca să curgă. Poetul, beteag, se tîrăşte din stih în stih pe burtă şi oftează cu nasul în parfume pe care nu-i în stare să le evoce. Ei nu cunosc, bieţii scriitori, o artă înnăscută, înnafară de literatură, o vigoare ce vine din pămînt, din aer, din cer, din sînge. Ei au citit şi citesc, şi după ce citesc se pun să scrie şi ei – şi iată de ce sunt scriitori. Sceptici din nerozie şi orientalism, ei nu pot să priceapă viaţa, n-au pentru ea niciun sentiment, nu se pasionează, nu izbucnesc, nu se revoltă, nu urăsc, nu iubesc, nu vor, nu văd, nu ştiu. E o emasculare profundă, şi de aceea scriitorii noştrii şi îmbătrînesc atît de iute.
Scriitorii aceştia, majoritatea, apreciază lucrurile cu toţii într-un singur fel. Ei n-au nemulţumiri cerebrale. Citind şi tocind aceeaşi autori, mulţumită cărora viază ca intelecţi, ei şi-au fabricat un calîp. Tot ce nu pot ei vîrî în forma lor, îi derutează, îi irită, îi jigneşte, îi ucide. Natura cu aceleaşi degete imaculate frămîntă şi excrementul, deschide şi buzele impalpabile ale florilor, desface şi genele de argint ale stelelor albe. Scriitorul are mintea calică şi strînsă ca o găleată. Scriitorii şi-au ales ca specialitate natura superficială: ei pasc iarba, florile. Îndată ce inspiraţia vine dintr-altă parte decît olfactivul lor, scriitorii sunt înspăimîntaţi. Ei bine, şi florile culese de ei, cîntate de ei, se spurcă, se trivializează: o bună parte din frumuseţea cea trandafirie a naturii au compromis-o nu reclamele comerciale împotriva cărora artiştii streini luptă în Societăţi şi Ligi, dar scriitorii, scriitorii mediocri, tîrla, imbecilii cei mai mulţi ai peniţei.
Literatura trebuie întinerită. Bineînţeles că fără individualităţi primenirea ei e cu neputinţă. Orişicum, o disciplină care să înceapă cu apa şi săpunul şi să termine cu munca pămîntului şi cu meşteşugul, poate să perfecţioneze aceste organisme, elementare şi proaste.
Trebuieşte întinerită mintea scăzută şi ramolită a epocii noastre literare. Trebuiesc înjugaţi la viaţă domnii scriitori, şi purtaţi energic, în numele artei care-i ignoră, pe brazdele mari ale lumii. Pînă ce nu-şi vor rupe genunchii, nu-şi vor beli fruntea de pămînt şi piatră, pînă ce nu-şi vor îngropa picioarele în ţărînă, ei nu vor putea înţelege, din cafenea şi berărie, unde se confundă cu chelnerii adormiţi pe picioare, nici viaţa şi nici arta.
Cu încetul sufletul lor se va lărgi, se va face încăpător şi luminos. Ei vor şti să preţuiască amănunţit darurile de cuvinte şi de idei pe care ajung să le merite, aruncate înnaintea lor, gratuit, ca nişte mărgăritare. Ei vor înţelege idealismul veşnic şi universal al naturii, pe care un gîndac ciugulitor în umezeală îl simte şi-l trăieşte mai bine ca un scriitor.
Şi dacă nu vor putea realiza arta şi literatura pentru care nimeni nu se alege singur, ei vor merita strîngerea de mînă, francă şi omenească, a aceluia care o înfăptuieşte împotriva tuturor, cu pasiunea, iubirea şi idealismul lui...

---

Apărut în Seara, 13 mai 1913 şi este conţinut
în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Permis şi nepermis, de Tudor Arghezi

Vorbeşte dascălul de morală…
Dascălul de morală e jignit cu înlesnire. Invectiva, sarcasmul, ironia îl mişcă şi-l frămîntă. La fiece baston, pe care-l ridici ca să goneşti o singură potaie, răcnesc toate potăile şi fug. De ce? Din pricina solidarităţii? Nu! De teamă. În rănile celui nimerit cu băţul, dascălul de morală prevede o ameninţare personală.
Cuvinte ca prea, foarte, prea mult, mai domol... sunt exclamaţiile şi formulele lui preliminare. Îmblînzeşte cu ele sau ascute calificativul. De umbli să stingi o idee parazitară sau să striveşti o nevăstuică socială, pielea dascălului de morală, furnicată rece, se strînge. Tot ce atacă o teză sau o situaţie, tot ce iese din convenţia formelor care caută să te împresoare şi să te mistuie, trece drept tendinţă imorală. Dascălul de morală umblă după argumentarea moale, după idealismul inexpresiv, după stilul administrativ şi timid. Din viaţa glasului el înţelege numai şoapta. Puterilor de luptă le pune surdină: laşitatea sau ipocrizia, marile doici clasice ale omenirii. Universul îl concepe surdo-mut, cel mult telefonic.
După aşezarea proprietăţii s-a emis îndată un precept de asigurare: “Să nu furi!” – perfecţionat prin adaosul: ”Munceşte!”
“Nu fura!” este jandarmul lui “M-am înnavuţit”. Într-altfel, gestul furtului ar fi socotit între mişcări: aviaţie, înot, gimnastică şi vînătoare – iar lenea intelectualizată a pisicii, în loc să ne repugne, ne-ar face plăcere. Nicio morală nu cuprinde porunca: “Fii intelligent!” Inteligenţa, intolerantă şi corozivă, leneveşte jocul moral şi descoperă jocul virtuţilor dăscălimii de morală.
Temperamentului academic, compus din hîrtie multă şi paie sufleteşti, îi e groază de violenţă şi ironie. În lumea zisă morală, lucrurile se petrec pe targă şi-n bumbac. Ideile şi simţirile sunt purtate lin şi cu întristare, ca nişte cadavre de femei, prea tinere moarte. Nu e permis să duci, subt braţul viguros care le strînge, şi la piept, vietăţi sufleteşti neliniştite, violente, răzvrătite.
Dascălul de morală nu este totuşi viaţa întreagă, care se zbate şi luptă subt ochelarii călări pe nasul lui... În violenţă îşi aşteaptă elanul o rădăcină fierbinte şi nouă. Stilizată, violenţa se prezintă în artă şi literatură, ca piatra constructivă.
Fie permisă de-vreme-ce zvîcneşte în arterele universului şi resorturile ei ridică sufletele şi speranţele. Totul este permis, căci nimic nu poate, într-o minte liberă, să fie interzis. La temperatura de sinceritate a violenţei se volatilizează sau se adună aliajele sociale şi sufleteşti cele mai rezistente. Cei mulţumiţi cu căldicel şi acrişor vor avea fără voie să guste din amarul profund şi toxic, în mijlocul banchetului lor. Cele nepermise vor fi introduse cu forţa în rîndul celorlalte.
Scoateţi pene noi... Înmuiaţi-le de-a dreptul în otravă, nemoleşiţi de jilţul în care veţi avea timpul să dormiţi.
Numai că penei voastre trebuie să-i scapere-n vîrf o strălucire de foc...

Apărut în Seara, 21 martie 1913, şi este cuprins
în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Zmeul turcesc, de Tudor Arghezi

Doamna sau Domnişoara îşi face un zmeu turcesc: o revistă, o gazetă. Se joacă o dată pe săptămână şi trei zile întregi din şapte, şi încă patru jumătăţi de zi se osteneşte să-l înnalţe.Ah, Doamne, Dumnezeule, cîtă activitate şi bătaie de cap dedesubtul cosiţei alternate între roşcovan şi negru. Doamna nu mai poate de muncă, şi duminica e literalmente zdrobită. Peniţele lucrează, foarfeca taie, guma lipeşte. Al dracului meşteşug! Vrei să spui ceva şi nu apare, te străduieşti o săptămînă şi de-abia cade în palmă o coacăză neagră caprină. Credeai că tiparul vine orişicui, ca un şoşon. Ce-i de făcut?
De mătură eşti dezgustată, bucătăria... quelle horreur! Educaţia cornului îmbucat pe o felie de salam a stabilit un regim de gospodărie pe un colţ de masă şi jurnal. Rufele nu aduc supărare pentru că se poartă bine şi patru săptămîni, şi nu supără nici exteriorul, salvat de un ghiozdan cu acte. Ca doamnă emancipată, trebuie să te afli în treabă, într-o treabă cu acte, cu ghiozdan şi cu zmeu turcesc, cu gazetă.
Foaia ţi se pare, desigur, că slujeşte la ceva. Faptul că iese , te aduce să crezi că faci evenimente repetate. Doamna face gazetărie, ar fi putut să facă poezie: are însă chemare pentru politic şi social, pentru social şi feminist. Cîteva grupări de cucoane nu tocmai de prima frumuseţe, nici de o ireproşabilă frăgezime, s-au hotărît să nu mai ţie nici căţei, nici pisici de niciun gen, nici de genul cotoi; să n-aibă colivii cu canari, să nu facă aquarelă. Atunci? Să mîntuiască fetele şi cucoanele frumoase scăpîndu-le de tot ce le place acestor Eve sprintene mai mult, bărbatul, amantul, baia şi dansul. Să le explice preferinţele vîrstelor viitoare şi să le determine să devie din timp conştiente. În locul unei pălării cu zbenghi să puie o ciupercă, fusta de dedesubt să atîrne, fusta de deasupra să n-aibă nasturi şi copci şi să se încheie cu ace, ceafa să poarte decorative pensulări uleioase, prelungite peste guler, şi mătreaţă; unghiile să fie înnegurate, ochiul să aibă în colţul ploapelor puţin pilaf şi toată economia înfăţişării să dea dovada aderenţii la lucruri serioase ale ghiozdanului dus de ureche. Să aibă suluri subsoară, planuri, proiecte, şi în toate buzunarele hîrtii.
Babele mari mergeau odată cu babele mari şi babele mici se orînduiau în cîrduri de babe mici, pe clanuri de sensibilităţi. Doamna era căprar într-un sistem cu babe mici, şi toate se manifestau la tipar. Plină tehnicitate: manuscrise, poştă, corectură, a doua corectură, a treia corectură, bun de tipar, revizie, noţiuni de corp, corp opt, corp zece, aldin şi cursive, clişeu, colaborări, redacţie, administraţie: Ah! ce acţiune! La nouă doamna era la tipografie, la unsprezece la redacţie, la douăsprezece şi jumătate vedea pagina, la patru trăgea, la şapte expedia şi avea nervi. Unde e doamna? E la datorie…
Ideea mergea încet, însă mergea. O damă hermafrodit se făcuse birjar în California: Ce success! O domnişoară venerabilă se alesese deputat în Irlanda: Ce jubilee! Brr! Dar se produce şi ceea ce e detestabil: o femeie nesimţitoare dete naştere la şase copii. Mă rog, o femelă care nu-şi merită sexul. E jignitor că mai consimt femeile să facă, după descoperirea drepturilor.
Să iei, auzi mata? Un bărbat. Să te ia el acasă. Să te ducă să te ţie cu el în patru ochi într-o odaie. Să nu se ştie la club ce ţi se întîmplă în momentul dispariţiei şi numai să se bănuiască, să nu fie martori de la cerc, să trăieşti izolată o noapte întreagă, nopţi întregi. Inconştienţa, inconştienţei! Să te întîlnească doamnele babe, să te cerceteze şi să audă răspunsul monstruos că a fost bine şi că e din ce în ce mai bine. Femeia trebuie educată şi înarmată împotriva propriilor ei defecţiuni.
Sexul e o iluzie amară, el nu durează pînă la vîrsta drepturilor cucerite. Mai bine renunţăm şi ne ocupăm de o foaie săptămînală. La urma urmei, ce este sex? Ce-i dragostea împărtăşită? Eu, doamnă, nu ştiu. Am fost şi eu tînără, negreşit, cu toate că de! Nu covîrşitor de ispititoare – dar n-am făcut ce aud că se petrece. Eu discutam despre existenţa lui Dumnezeu şi nu-mi pierdeam sîngele rece. Dacă un amic voia să mă inducă într-un hipnotism sexual, eu îl întrebam la ce croitor şi-a făcut jacheta, cît a dat pe covor, cîtă chirie plăteşte şi ce a citit din Jules Michelet. Înţelegi bine că nu era încurajator. Am văzut tineri politicoşi, sculîndu-se brusc în picioare, dregîndu-şi cravata şi aprinzîndu-şi o ţigară pentru că îşi aduceau aminte subit de o treabă uitată.
Bărbatul ideal nici nu pleacă, nici nu insistă şi rămîne tovarăş de doamnă babă cerebrală.
Mîine iese zmeul ei turcesc. Să vezi ce gravă e doamna şi iarăş ce ocupată. Trei sferturi de săptămînă nu primeşte pe nimeni pentru că „scrie”. Această îndeletnicire nu poate să fie ţinută secret, dimpotrivă. Lumea trebuie să afle ce face doamna, ca să explice de ce-i lipseşte timpul cu desăvîrşire. Face gazeta! Ai auzit? Repet, face gazeta. Ce crezi, că atît de uşor se face o gazetă? Vrei să vorbeşti de domnul Titulescu: feminismul îl preferă tuturor bărbaţilor politici, din pricina scînteietoarei sale inteligenţe. Vrei să spui că domnul Titulescu s-a întors de la Paris. Să spui scris şi tipărit că s-a întors. Începi de treizeci de ori şi strici treizeci de foi de hîrtie şi încă te gîndeşti la a şaptesprezecea redactare, cu mîna la o frunte plină de idei mari, dar goală de cinci cuvinte din care unul a venit. Munca noastră gazetărească e grea, vorbeşte doamna.
Odată şi odată, doamna, scoţîndu-şi gazeta, nu şi-a explicat că, ieşite din tipografie şi trecute prin poştă, pachetele se reconstituiau intacte, şi că sublimul efort de amestecare a cernelei cu hîrtia nu avea nicio însemnătate. Adevărul mergea încet, e ştiut, dar cîteodată el mergea mult prea încet, şi dacă te uiţi bine, parcă nici nu se mişcă. Sunt adevăruri mototolite şi zăcute, adevăruri, să mă ierţi, plăcinţi. Şi nimic nu mai putea să le repare, nici roşul de buze, nici cărămiziul de pomete, nici pila de unghii, nici pantoful, nici taiorul, nimic.

Apărut în Adevărul literar şi artistic, 5 noiembrie 1933,
şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Adversarii, de Tudor Arghezi

Blînzi, de o timiditate naturală, ei căptuşeau, ascunşi, podina şi pereţii, încuibaţi în grinzi, strecuraţi în cărţi. Oul lor tăinuit aştepta în scoarţele unui Homer căldura trebuincioasă clocirii desăvîrşite. Ei aveau să se rezolve cîndva în ploşniţe ca să străbată uscatul, şi-n molii ca să se ridice pe aripi pulverulente pînă la Sfîntul Spirit, care li s-a înfăţişat ca un porumb alb, împăiat cu vată, deasupra bibliotecii.
Către seară, omul ostenit, se aşează, calm, în jilţ, visînd un cîntec cu stihuri de rugă. Mîţa lui plecase, cîinele murise. Ploua. Fantoma imaginilor familiare pribegea prin odaie, ca o spumă alburie de fum transparent de tutun. Tăcuse şi flaşneta uliţii reci, cu trotuarele de catran şi ulei. Singur bombănitul ursuz al unui beţiv sprijinit de zăbrelele porţii mai putea fi auzit, rupt din gura lui greoaie de mîzgă, ca o voce de tobă.
În depărtările îngheţate închipuirea muncitorului căuta făptura omului viitor, victorios, acoperit acum cu platoşe lucii şi pieptare de zimţi, purtător de arme şi speranţe noi. Ochiul lui, plăsmuitor de fiinţe depline, se bucura de prefacerea omenirii în legea puterii şi a datoriei. Prin foc şi tăiş, el le vedea regenerate, mînate de o voinţă întreagă, stăpîne pe destinul lor prins ca o sabie de şoldul viguros. Vor înceta, în sfîrşit, să se mai arate viciile de trîndăvie ale neamurilor putrede şi gălăgioase. O tinereţe, neobişnuită nici gîndirii, va străluci în ochii popoarelor şi urmaşii vor fi chemaţi să zămislească veacurile cele mai grele şi mai mari...
Un păduche însă, pe furiş, se ivi să-şi reclame dreptul la aristocraţie, şi, după el, păduchele următor. Şi puii lor, şi rudele lor. Înnăbuşindu-şi duhoarea, ei înnaintară, siguri de inutilitatea prudenţei la un ceas atît de înnoptat. Iată-i suind pe încălţăminte. Asaltul larvelor infecte, corcite din întuneric şi urzeală, începu. Varietăţi contradictorii se găsiră strînse într-o logică alianţă. Instinctul îl împinge către cap, adversarul neiertător al păduchelui orgolios dar modest. Urcuşul accidental începe să fie populat. Ura!
Dar ochiul muncitorului e deschis. El măsoară efortul bestiolei şi aşteaptă cîrdul să ajungă mai sus...
Veniţi, gingaşi paraziţi, pe care timpurile eroice va favorizează. Păianjeni cu braţele imense, cloporte, gîngănii cu sute de picioare agile, ieşiţi din găuri, populaţi odaia şi începeţi! Omul din jilţ ar putea să vă strivească subt tălpile lui grele.

Apărut în Cronica, 3 ianuarie 1916

şi este cuprins în volumul Pamflete

Critica, de Tudor Arghezi

Din câteva feluri de a face critică profesională, genul felurilor e, întâi, în întregime detestabil, întrucât profesia de tâlmaci, pur şi simplu, e o profesie de chelner, care transportă pe tavă, de la bucătar la client. Al doilea, felul de degustător e cel mai puţin recomandabil în literatură. Să-ţi faci un meşteşug din a scoate cu lingura sau cu paharul şi din a freca pe limbă! Dacă, din întâmplare, criticul are în ascendenţa lui un câine, ceea ce nu pare cu totul exclus în stadiul cunoştinţelor actuale, vedeţi cât de colo ce preferă estetica limbii lui.
E o critică asemănătoare cu fascinaţia pe care o exercită muzica militară, urmată de popor pe delăturile trombonului şi tobelor mari – când e admirativă şi de aceeaşi calitate cu veselia copiilor din mahala urmărind un cocoşat sau un dement, cu pocnitori şi pietre. Sinistră profesie şi lamentabil intelect de ceea ce se cheamă la Freud refulare.
Panaiot, vechiul coleg de copilărie şi şcoală, adusese din satul lui în Bucureşti o vergea prelungită cu spirală şi care servea tatălui acestui copil bestial, pădurar, la curăţit o puşcă. Duminica, Panaiot se deda plăcerii lui din ziua a şaptea. Aţâţa câinii din cartier prin zăbrele, şi când animalul îndârjit punea gura pe vârful vergelei, Panaiot, cu o mişcare de spadasin, i-o vâra adânc, zmucind-o cu sânge şi cu beregăţi. El n-a mâncat niciodată o bătaie în toată puterea cuvântului, căci şi-ar fi îngropat în sine pasiunea de hingher, şi cine ştie ce se întâmpla dacă ajungea director general de contabilitate, sau critic literar. Se poate închipui orice.
Există personagii palide, intelectualizate, şi a căror copilărie, supravegheată şi nobil derivată către preocupări de minte, a lăsat un oftat în viaţa sufletului sau o cruzime latentă. Am văzut unul care, muşcând cu convingere dintr-un cartof crud, pretindea, subt stăpânirea unui medic hipnotizator, că savurează o pară bergamotă, debarasându-şi buzele până şi de nişte sâmburi imaginari. Era destul de copt – personagiul nu cartoful – căci avea vreo patruzeci de ani.
Spectacolul e de ordinul masturbării. Criticul în luptă cu o foaie de hârtie şi o carte. În mănăstirile medievale călugării iniţiaţi înfigeau un ac în efigia personajului ce nu putea fi arestat de tribunalele inchiziţiei, cu credinţa că ochiul străpuns în portret, corespundea în natură cu pierderea lui, şi medicina timpului nu găsea alte origini junghiului intercostal decât practica de la distanţă a unei vrăjitorii bine administrată.
Evident că a lua sugestii gata făcute din mâna unui autor nu e mult onorabil şi nu demonstrează, în tabela de valori a Demonului, decât sterilitate personală.
Ori atunci, în cazul criticei de zonă uşoară, i se cere condeiului care o exercită puteri de strălucire, de elasticitate şi de vigoare, în stare să înlocuiască absenţa obiectivului cu ceremonia parcursului. De obicei puterile acestea nu se pot asocia cu preocupările minore, şi critica rămâne numai acră şi ca o tendinţă la un efect imposibil. Critica de această categorie are intenţii care nu fac doi bani, şi rezultate, în ceea ce priveşte lumina, terne şi coriace.
Căci oricum s-ar plasa în cercul soarelui, critica e o operă de artă, şi fără geniu opera de artă de orice natură e tipografică, hebdomadară, dar nulă. Efortul livresc şi cerebral savant adaogă copiei criticului virguli, pauze, nazuri simili-stilistice, ştersături, clarităţi de peniţă, darn u o scoate din emfatica ei nulitate. Ce greu izbuteşte o asemenea critică să surâdă când o caută, şi cât de incolor sceptică este aluzia când vrea să ne facă să gustăm dintr-un scepticism care decorează o imensă insignifianţă.
Critica trebuie citită ca o poemă de inteligenţă şi supusă transparenţelor şi conturelor care regenerează toată poezia, indiferent de sensul ei laudativ sau injurios, străin substanţei. Această critică nu e o dorinţă, e o realitate şi lectura ei constituie în sine o foarte delicată şi suavă petrecere intelectuală.

Publicat în Adevărul literar şi artistic, 27 august 1933,
şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979.

Apă cu făină, de Tudor Arghezi

Fruntariile n-au fost rupte, şi calul nici unui năvălitor nu le-a călcat. Fruntariile s-au călit de la sine, fără luptă, săgeţile s-au înmuiat; ştirbite, spadele s-au ştirbit în răzătoare de noroi. Prin disoluţie, s-au dezagregat metalele şi piatra. Imperiul de cocă a pus o dulce stăpânire pe întinderi: epoca de apă cu făină.
Concesii, toleranţe şi absenţa preferinţei. Aş iubi ceva şi nu mai sunt în stare; aş urâ şi nu mai pot – surâd, ca să plac şi ca nu cumva să se creadă undeva, n-aş putea hotărâ unde, că m-aş îndeletnici cu un gust sau un sentiment personal. Mi se pare că aş fi suspect dacă n-aş râde cu toată lumea şi dacă aş merge când ea stă pe loc la o răscruce de limuzine şi echipaje. Ah, lacrima! – să nu aud de ea, oftatul să nu-mi ajungă la ureche; scrâşnetul să nu-l percep, nici în fotografie. Viaţa trebuie să-mi pară suavă şi dacă gândesc, dacă scriu şi dacă mă urc la tribună, tonul trandafiriu e de rigoare.
Nu e adevărat că scrii prost şi că gândeşti strâmb. E fals că suferă cineva. Nu e nici mizerie, nici mortalitate maladivă la netimp. Nimeni nu e imbecil, nici nepregătit, nici lichea. Toţi sîntem inteligenţi şi admirabili. Epoca reprezintă apogeul colectiv: mai mult nu se poate concepe.
Nu vreau să supăr pe nimeni, căci unii cu alţii ne găsim în cele mai bune raporturi. Dacă am supărat unul, se supără toţi, fiecare supărându-se standard. Necazul, ca şi tihna, şi-a găsit un tip, conform căruia eşti indispus identic. Să nu te îndoieşti şi nu mă îndoiesc. De la îndoială vine tot răul. Să crezi când mânjitorul ţi se propune pur şi inefabil şi să pui temeiuri atunci pe ipocrizie şi laşitate şi dacă impostorul şi escrocul intelectual şi politic îţi recomandă dogme şi principii, să zici amin şi să-i pupi umbrela şi pălăria din cuier.
O serie de lucruri e o convenţie anonimă să nu apară în minte şi sub condei. Să nu zici “hoţ”: vocabulul e inelegant. Să nu zici „nulitate”, “incapacitate” – nu ştii cine se poate simţi atins şi trebuie să-ţi menajezi viitorul apropiat. Să nu ţi se pară că nişte cuvinte de scris “tâmpit” şi “dobitoc” sunt în legătură cu epoca şi să le utilizezi în abstract. Abstractul şi indefinitul supără cel mai mult. Să nu vorbeşti de barbă, ca să nu ofensezi o caricatură. Să te fereşti de termeni ca „student”, “professor”, sau “savant”; cine ştie ce se poate ascunde şi mocni subt un cuvânt.
Să nu vorbim niciodată de zahăr, de ciment - de pildă – oricât ai plăti sacul sau kilogramul. De hârtie vom vorbi foarte rar şi foarte puţin şi numai atunci când nu e nevoie.
Oricare ar fi revoltele şi scârbele tale, tace-le, zâmbeşte-le; trăieşti în epoca de cocă şi de şpriţ. Cârciumarul care a imaginat amestecul hibrid al vinului de struguri cu sifonul a fost un mare psiholog şi el a creat fără să ştie o ţară nouă: Spritzland. Tace-le, zâmbeşte-le şi dacă vrei dezgustă-te numai de tine: nu are consecinţe.
Să-ţi faci o educaţie a odraslelor, liniate ca un caiet de socoteli, în pătrate mărunte, uşor de supravegheat. Învaţă-ţi copiii să mintă cu agerime şi să se falsifice cu entuziasm. Dacă printre picături îţi vei putea decide nevasta să iasă la anumite ore şi să se absenteze oportun, beneficiile sufleteşti vor putea să fie sporite cu importante aporturi conjugale. În special, îngrijeşte de viciile şefilor tăi şi furnizează dacă se poate şi dispui de o familie bine aprovizionată, pentru toată ierarhia. Vicii feminine şi vicii masculine, le poţi satisface pe toate şi pe cele din urmă cu împărtăşaniile-ţi proprii: lauda, mersul pe burtă, transportarea scuipătorii, articolul de gazetă. Partea întâia se numeşte: închide ochii, iar a doua: deschide-i bine.
În literatură şi politică, bineînţeles toată lumea e talentată, valoroasă, incomparabilă şi toate cărţile sunt fenomenale. Stupiditate nu există nici aici. Vei face o literatură şi vei inaugura o activitate de presă, care să producă foarte multă plăcere. Arta scrisului şi apostolatul ideilor trebuiesc întoarse la menirea lor, să facă bine la stomac şi să puie vanitatea în stare de spasm delicios. Flatează dacă nu oamenii direct, măcar ideile lor cele mai false şi mai comune. Lectorul se împacă foarte bine şi cu o agresivitate care-i în fond o mângâiere profundă, căci nu mai lingi o mână pe dinafară ci un abdomen pe dinlăuntru. Sînt câteva atitudini eroice extrem de rentabile pentru cel care le poate îmbrăca fără falsă pudoare, în ideile admise şi banalizate. Pune mâna pe o idee banală şi admisă şi fă-ţi din ea un steag revoluţionar. Întinereşte un zeu şi fă-te că regreţi cu pumnii şi cu zbierătul un timp acceptat în istorie. Îţi recomand două mari şi infailibile surse de succes şi procopseală: credinţa strămoşilor şi naţia. La fiecare treizeci de ani, câte o serie de exemplare au făcut excelentă carieră cu acest capital. Însă să-l exploatezi la o temperatură, pe care un vocabular inept a însemnat-o cu calificativul: neruşinare. Că strămoşii tăi au păscut caprele la Adrianopole, că au fost nişte splendizi şătrari însă ţigani, nu importă. Învăţătura prinde şi învăţătorul prinde şi el.
Unde se grăbesc atâţi oameni îmbrăcaţi corect în haină cu coadă neagră, forfotind paralel şi în zig-zag, fără o ţintă imediată? Fiecare duce o tavă nevăzută şi un şervet nevăzut la subsoară şi fiecare vrea să servească. Sînt chelnerii epocii, pasionaţi de un stăpân, care-i aşteaptă şi-i utilizează pe rând.
O singură neplăcere poate să se ivească şi să strice atâta armonie şi reciprocă regulă de concesii şi consimţiri. Un eveniment. Un eeveniment care nu va putea să le folosească nici la birt, nici la cafenea, nici la bucătărie, la şcoală şi biblioteci, mâinile lor fiind mult prea fine, sufletul lor mult prea gol şi personalitatea lor mult prea abdicată. Atunci, o să putem asista la spectacolul de fracuri, de smoking, de redingotă şi de chelneri, alergând să fugă, lăsând greutăţile dure în seama celor care nu s-au întrecut cu ei. Şi nu va mai fi nici un drum destul de neted şi de lung, pentru lamentabila lor şchiopătare.

Publicat în Adevărul literar şi artistic, 10 septembrie 1933
şi cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Otrava, de Tudor Arghezi

Heinrich Ibsen, mi se pare, a făcut, după fabulişti, descoperirea că omul e adeseori o reproducere a unui animal dintr-altă specie decât a lui. Fără să fi avut în ascendenţa cunoscută de pildă porci, sunt semeni de-ai noştri care-i evocă de la prima vedere şi fără nicio figuraţie tendenţioasă. Spaţiul dintre bărbie şi urechi, dilatarea maxilară, ochii mici, buzele şi nasul, totalizate dau mai mult decât o asemănare. În pantalonii sau în fusta modelului, evoluat până la jurnalul de mode, se ghiceşte deasupra unui punct buzat coada învârtită a străbunului anonim, încurcat într-un copac genealogic.
Cu toate că, scoborâtor, zice-se, din maimuţă, omul nu o aminteşte normal. Unii reprezintă direct gorilul, cimpanzeul, cinocefalul. Şarpele e prezent în ochii întunecaţi ai pizmaşului, care neavând curajul să asasineze, muşcă şi neputând nici muşca, se dă la om cu gingiile goale şi cu limba căscată. Şarpele surogat. În bucătăriile râncede gândacii bruni fug de lampă cu câte un ou îndărăt: subsecretar cu ghiozan. Anumită proză de ziar se asimilează cu opera căţelului pe o suprafaţă netedă, alunecând pe rădăcina cozii ca-n tobogan, cu o intenţie de higienist.
Asemănările sunt în general fizice şi morale, dar la scheme precise corespund caracteristice identice. Şi reacţiunile sunt identice. Conversând cu câte cineva, te ştergi involuntar dedesubtul scaunului pe picioare. Ai impresia inconştientă că ai călcat în ceva şi te-ai umplut. Ţi se prezintă un domn corect, priceput în poezie, muzică şi pictură, şi-ţi miroase a şoarec. Are aderenţe cu şobolanii. Şi dinţii de sus, strânşi strâmb laolaltă, într-un surâs ca pe o ghindă, trădează obscurele ancestralităţi. Duhoarea de coteţ care împute de-a dreptul cuvintele alese, ale câte unui delicat, select şi sentimental, e altceva: asta aparţine fiziologiei.
În curtea cu păsări a gospodăriei sunt însă găini cu nume şi atribuţii de cucoană, Madama, Franţuzoaica, dna Ana, Licenţiata în teologie. O gâscă, respectată în familie, are prestigiul unei profesoare de matematici inginer. Porumbiţa cu crinolină albă e Principesa...
Împerecherile disparate intră în probleme de psihologie. Otrava ciupercilor zace în unii oameni, predispuşi la cancer. Posomorâţi şi vineţi, ei suferă de toate sănătăţile, bucuriile şi succesele altora. Parcă hrăniţi cu păr şi rămăşiţe de muşama şi piele, ei clocesc în stomac o bubă rea, care dacă nu se exprimă încă pentru chirurgie sau cioclu, îşi caută o evacuare morbidă pe calea tiparului sau în grai. Când apare dintre ei un reformator, un dictator ori un ministru, e o calamitate. Tinereţea are ordin să fie bătrânicioasă, ograzul trebuie ofilit, surâsul eliminat; inocenţa exasperă. De la otravă la nebunie distanţa e neînsemnată, ferocitatea devine epidemică şi un popor întreg se contaminează de ura bolnavului lăsat liber împotriva omenirii. O armată de milioane de nebuni porneşte la căsăpie şi dă de lucru ani de zile popoarelor de pe glob, moarte, mizerie şi spaimă.
Otrava ţine minte şi mocneşte răzbunări fără scadenţă. În viaţa presei, îmbulzită, se întâmplă să loveşti cu cotul pe câte un minuscul potentat, prevăzut cu o pungă de venin iritată orgolios. Uită omul şi vânătăile de hazard; acela nu poate să uite că i-ai modificat deschizând umbrela direcţia colţului batistei. La înghesuială ţi se mai turteşte pălăria: acela îţi cere să-i cumperi una nouă. Pentru că se amestecaseră inoportun într-o chestiune de artă, un medic de genito-urinare şi un advocat au primit odinioară un rapid bobârnac. După 10 ani, la o adunare, am fost prezentaţi unul altuia, subsemnatul şi advocatul, care îngălbenind, a trecut în vânăt. Rămăsesem cu mâna în aer şi el se căuta în buzunare, apoi în portmoneu cu febrilitate. Avea un document. Mi l-a arătat aproape leşinat: trei rânduri tăiate din articolul meu, nici cât un răvaş de plăcintă. Aşteptase 10 ani încordat, 10 ani l-a chinuit un venin atroce. Şi în toată vremea asta, noi ceştilalţi, sănătoşi la inimă şi la minte, râdeam, cântam, fluieram şi ni-era veselă viaţa printre animalele autentice şi ciupercile nestrămutate, cu care seamănă omul.

Publicat în Bilete de Papagal, 12 ianuarie 1945,

şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Cu ce se mângâie un imbecil, de Tudor Arghezi

Folosul că trăieşti între câini, mâţe şi găini e înainte de toate moral. Pisicile şi dulăii nu dau, ca păsările, ouă şi nu dau nimic, afară de osteneală cu mătura, cu grebla, dar naturalia non turpia… Mai lipsesc din universitatea ogrăzii un cal, un bou şi un măgar pentru ca să fie aproape toate facultăţile casnice reprezentate. Cât priveşte broasca, bufniţa, ariciul, aceste blânde vieţuitoare ar corespunde cu nişte cursuri serale care ţin toată noaptea. Noctambulismul nu e o invenţie a jucătorilor de pocher, ci cea mai veche noctambulă e luna, pribeagă prin răspântiile cu becuri de stele, şi palidă ca o băutoare de absint.
Între oameni sînt tot soiul nu atât de varietăţi cât mai ales de variabilităţi. Că unul vine pe lume cârn şi altul prea lung la nas nu supără genul. Ceea ce jigneşte la om şi cu deosebire la omul civilizat e aptitudinea lui de a schimba câte nasuri doreşti şi oricâte obraze, pe care le poartă cu sine în buzunar. Tehnica transformării, atât a fizionomiei cât şi a capului cu totul, a dus la perfecţiune de materiale, subţiate treptat, până a le obţine aproape abstracte şi făcând cu putinţă transformarea lor lesnicioasă, fără să incomodeze mai mult ca un pachet de ţigări.
O infimă fracţiune de indivizi înţeleg lucrurile într-altfel, probabil cei mai mărginiţi, din care face parte cu evidentă neruşinare şi semnatarul. Noroc pentru colectivitate, că ei n-au nici un rol social şi că se fac de râs, când pe amvoane, când în scris, recomandând portul pe toată viaţa al unei singure fizionomii, pretinzând că nu s-ar uza la purtare, şi că nu trebuie dată la spălat. Relativ, ca să spunem aşa, la convingeri şi credinţe (vai! ce arhaisme!) schimbate săptămânal sau aninate pe anumite zilede călindar, un om politic eminent, şi fără îndoială de al nostru, a proclamat odinioară un mare adevăr, că numai proştii nu-şi primenesc părerile de câteva ori pe an.
Dar ce sînt animalele altceva, decît nişte proaste, de vreme ce se şi numesc dobitoace? Există şi la om această prostie masivă care face câteodată cât o inteligenţă şi-l face să prefere semenilor lui societatea câinilor, a mâţelor, a cocoşilor, a pomilor şi a florilor.
Nu-ţi poţi închipui, domnule cititor, de la etajul al zecelea al unui bloc ornat cu mozaicuri şi reflexe de sidef, ce bine te simţi între necuvântătoare şi nescriitoare. Fiecare pasăre piere pe limba ei. Curcanul nu face ca pitulicea, vrabia nu vrea să fie privighetoare, broasca numai în fabulă se umflă cât vaca. Cireşul nu dă caise, ciuperca nu face frunze, crăiţa îşi păstrează mirosul ei şi nu ia cu împrumut aromele crinului şi ale rozei. Te duci cu coşul de papură şi aduni ouăle găinii: ea nu dă portocale, nici mingi.
A! iată porcul. Bună dimineaţa, porcule, ia dă-te niţel deoparte să-ţi curăţ murdăria. Murdăria d-tale îmi place: atâta ştii, atâta faci şi nu te încurci cu idealuri mai sus de coada dumitale răsucită, ca să le spurci.

Publicat în Adevărul, 8 mai 1946,
şi face parte din volumul Pamflete.

Năpârca, de Tudor Arghezi

Îmi dai târcoale năpârcă. Te simt adulmecându-mi primprejur, strecurată prin hârtii. Mi-ai furat o foaie şi te-ai dus cu ea, unde nu ştiu, înfăşurată pe unul din ouăle tale. M-ai pârât, trăitorule din murdărie şi pâră, şi mi-ai stat în drum, pe furiş, vreme-ndelungată. Ai socotit că nu te-am băgat de seamă – te-am văzut şi te văd şi acum, când mă citeşti. Despre tine-i vorba, năpârcă, deschide ochii bine, nu te-ai înşelat, şi poţi să ţi-i închizi.
Năpârcă ţi-e numele colectiv, omule netrebnic, repetat în feţe multe, de la şarpele spân la şarpele flocos, de la vierme la râmă, muşiţă, larvă şi lindin. Ce dulce te apropii şi ce surâsuri îţi dilată guriţa, ţie, celui cu ochelari de urechi, care ţi-ai făcut un cap de copil idiot la patruzeci de ani, eczematos, zgâit în două lentile de miop. Ce dulce şi ce cald eşti, când vrei să minţi, şi ce plină ţi-e emoţia de admiraţie şi de citate, una din năpârci.
Celălalt, ai dus ghiozdanul unui învăţat, i-ai răbdat scuipatul şi piciorul, i-ai supt guturaiul din batistă, şi adunându-i peticele dintr-un ungher, care purtau din fiinţa lui o ştersătură, le-ai pus în rame de bronz, ca să-i flatezi vanitatea şi să afle că şi ce arunca din el îţi era scump. L-ai hoţit şi l-ai tâlhărit fără să ştie, ai adunat avere şi-i mai mulgi şi astăzi mormântul. Tu ai în tine, năpârcă, mai multe jivine, şi dihorul, şi hiena, şi un păduche. Te aştept să te retez în două cu nuiaua, tăvălit. Citeşte: şira spinării ţi se va rupe cu nuiaua asta. Poţi începe să te frămânţi de pe acum.
Altul, ai înţeles de unde-ţi vine primejdia ticăloşiei, şi ai vrea să te îngrădeşti cu măsuri, cu garduri putrede şi cu suliţi ruginite. Ai vrea să pui la remorca fricii, care te munceşte ca o energie, puterile altora, plictisiţi de mişeleasca ta stăruinţă. Te mai mângâiai cu visul că oamenii nu te-au cântărit şi că i-ai mai putea stăpânii cu o teroare meşteşugită. Ai simţit că s-a schimbat ceva?
Timpul de înghesuie şi te strânge tot mai tare şi te lichidează treptat. Cauţi în van să scapi de frânghia lui, care-ţi înnoadă coada şi-ţi curmă gâtlejul. Nu mai e mult şi ai să dansezi în văzduh, în luptă cu ştreangul. Eşti în convulsia finală: o singură ultimă bucurie nu pot să ţi-o iau, că, scuturat în mădulari, vei încerca spasmul fericit al tuturor spânzuraţilor.
Ştiu ce spaimă ascunsă te înneacă: te cunosc. Bravura ta de afiş e masca unei puturoase laşităţi. Ţi-o mai cunosc şi alţii, şi călăul care va trage de funie la bătaia a treia de tobă. Îi vezi cum râd?
Ai vrea şi tu, altă năpârcă, să fugi de pedeapsă dar n-ai unde scăpa, drumurile ţi s-au strâmbat, pământul se leagănă şi se ridică şi te întoarce de unde pleci. O să-ţi cerşeşti patul, blidul şi ţigarea de la cel la care ai slugărit cu şoapta neagră şi cu iscoada, dar care nemaiavând trebuinţă de Iudă, te aruncă înnapoi cu ciubota. În ogradă, te aşteaptă gâdele liniştit, cu frânghia. El ştie când ai să pici.
Decând te rabdă tărâna, vânătă năpârcă, cu capete multe? Te-ai lăsat să te umfli, să creşti şi să te înnalţi pe spinările celor doborâţi de tine. M-ai făcut să te îndur, să te miros, să te aud, să te rabd. Ţi-ai pus bucile pe obrazul meu de fecior răstignit.
Ţi-a sunat ceasul, năpârcă. Îl asculţi? A bătut ceasul tău din cimitir.

Apărut în Informaţia zilei, 11 septembrie 1943,

şi este cuprins în volumul Pamflete.

Omul-om şi neomul, de Tudor Arghezi

E o poveste veche şi-ntodeauna nouă. O uită unul şi o retrăieşte altul, şi, ca şi cum nu s-ar fi repetat în toate zilele, se înmulţeşte la nesfârşit. Neînţelegându-i rostul, jignit de continua ei reeditare, şi de un dezechilibru întradevăr uimitor, şi concepând pe omul din poveste monstruos, graiul poporului l-a pus între animale ce i se părea că au trecut în el printr-o migraţiune odioasă, stabilind identificările cum s-a priceput: porcul, măgarul, şarpele.
Omul se naşte idealist şi naiv, cu o părere bună de oameni. Zac în simţirile lui frăgezimi inuzabile şi capacităţi de bună-credinţă, pe care nicio decepţie nu ajunge să le ştirbească. El şovăie să tragă la răspundere omul, şi-l face animal, ca să scuze moralul şi să se mai poată încrede în el.
Omul-om nu vrea să rătăcească singur împrejurul lumii, are nevoie de tovarăşi: tovarăşii-l mint, ucenicii-l fură, prietenii-l necinstesc. Porcul îşi păstrează firea şi caracterul, fără să şi le izmenească, măgarul e un om de treabă, şarpele a fost numai în metaforă încălzit la sân. Animalul nu iese din personalitatea lui ca să ţi se facă plăcut, amabilităţile perfide îl dezonorează: viu ori ucis, mângâiat sau bătut, el rămâne el. Singur omul cunoaşte şi exploatează trecerea dintr-o clasificare într-alta şi prefăcătoria. Onest e numai dobitocul – şi semenul lui omul-om.
Subt oblăduirea zisei inteligenţe, omul vulgar poate să fie dublu, triplu şi la nesfârşit variabil, în acelaş timp şi obiect, zbătându-se între aparenţe şi samsar al tuturor stărilor sufleteşti, lucrând fără marfă proprie şi capital. El riscă o mască luată de la altul. O mască plânge şi alta înşeală: câte cinci obraze suprapuse, lepădate şi împerecheate: sentimentalul şi licheaua, devotatul şi canalia. Viaţa e o problemă de expedient şi de secundă.
Povestea e una şi aceeaş în toate vremile, în toate limbile.
Era nefericit, era hulit şi l-ai ajutat să-şi vie sufletul lui în fire. L-ai adunat din zdrenţe şi bube, zăcând pe o margine de drum, uitat dincolo de ciulini şi bozii. I-ai dat din plosca ta rachiu, ca să-i înzdrăveneşti cumpătul rupt, i-ai uns rănile cu untdelemn, l-ai urcat întins pe spinarea asinei tale, de călător pe nisipuri, şi l-ai dus acasă la tine, i-ai cântat din ghitară lângă ureche.
S-a vindecat, bietul, şi te-a pizmuit că putuşi să-l ajuţi. Pe la răspântii s-a dat în vorbă cu hoţii de noapte, care-ţi pândeau ograda să-i dea foc, şoptindu-le pe unde-I trecerea printre ghimpi mai lesnicioasă, şi l-ai văzut otrăvindu-ţi câinii de pază, după ce nu a putut să-i alunge. A vrut să-ţi răzvrătească slugile şi a început să-ţi poruncească. Ţi-a-ntors prietenii de la uşe. Şi-a şters nasul de mămăliga ta şi ţi-a scuipat în fiertură, să te spurce. Şi-a făcut bâtă, să te aştepte-n pădure. Ai aflat cum s-a surpat lângă tine stejarul prăvălit, de la fântână. L-ai auzit din somn ascuţindu-şi cuţitul. Te-a vândut pe nesimţite cui a vroit să te piardă. L-ai trimis să ducă vorbele bune, şi el s-a dus şi te-a pârât. Iuda sta la masa ta de taină, când s-au arătat în zarea ferestrei, prin perdeaua de borangic, suliţe şi coifuri. I-ai frânt pâinea ta şi i-ai dat-o binecuvântată, a sorbit din paharul tău.
Nu e şarpe omul cu chibzuiala piezişe, dar pe furiş – e om, om ce numai se despoaie de şarpe. Uită-te la el: pielea i s-a zbârcit şi joacă pe hârca uscată, ca un ciorap lăbărţat, cârpit în găurile strâmbe. Îi bate pleoapa vânătă pe care-o atinge cinstita-ţi căutătură. Îi tremură buzele crăpate de-o ciudă fierbinte, îi arde urechea şi-i ţiuie conştiinţa. Eşti milostiv şi blajin: bunătatea ta îl face bolnav. Ar fi vrut să rămâie mai bine unde l-ai găsit zăcând, să-mbuce ciorile din el şi să nu le poată goni cu braţul obosit, - şi te urăşte pentru că l-ai iubit. Ce bine nu i-ai făcut?
Într-o zi de fantezie ironică natura zămislea miazmele, putreziciunea, muştele, viermele, ploşniţa, ciupercile veninoase şi fierea.

Apărut în Vremea, 27 iunie 1943,
şi face parte din volumul Pamflete.

Baroane, de Tudor Arghezi

Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.
Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele ale groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.
Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane...

Publicat în Informaţia zilei, 30 septembrie 1943,
face parte din volumul Pamflete.

Ireversibilitate, de Tudor Arghezi

Ce bine mă simt între animale şi cât le respect! Îmi spunea ieri, la grajd Ioniţă Ciugulea, ridicând cu furca şi lopata bălegarul. Şi ce frumos miroase şi baliga asta cinstită! Când mă trimiţi, jupâne, cu laptele în oraş, de-abia aştept să mă întorc la vitele noastre. Acolo pute, jupâne. Şi nu-i o putoare simţită atât cu nasul, cât cu sufletul, jupâne. N-aş da o sută de domnişori cu carte pe o singură vacă proastă, care nu ştie a scrie şi citi jurnale.
Ioniţă, netezind vaca pe spinarea mătăsoasă, încovoiată la mângâierea cu ţăsala, a mulţumire, o întreba:
-Nu-i aşa Joiţă? Şi Joiţa, părând că înţelege, scoate un muget afirmativ.
Atâta ştie să facă, lapte, dar îl face curat, feciorelnic, bun de gust şi alb. Apoi, găina îşi dă oul, întotdeauna la fel şi parcă venit din stele, jupâne. Ursu latră, atâta ştie, dar latră bine. Mâţa toarce. Cocoşul cântă. Bibilica îşi grăieşte cuvântul ei: ştie numai un cuvânt, dar nu şi l-a călcat niciodată. Coţofana se deosebeşte, ca şi grangurul, ca şi sticletele şi privighetoarea după auz. Cucu zice “cucu”: îi place să-şi spuie numele tare pe toată lunca. Iese bufniţa din limba ei? Nu.
Dacă nu le vezi, le află de departe urechea. Curcanul face numai ca un curcan. Raţa face ca raţa.
Se arată uliul dând ocoale cerului din fundul tăriei. L-au simţit păsările toate şi gâsca şi-a întors capul cu un ochi către el în sus. Îşi aduna bobocii, cloşca îşi cheamă puii. Primejdia e pe aproape.
Ce-mi place mie jupâne, e că niciun dobitoc, cum îi zicem noi, deştepţii, nu ia pielea altuia, glasul altuia şi că fiecare rămâne ce este ştiind că de multe ori i se trage moartea pentru că vrea să fie numai ca el. Ce-i pasă ţapului din munte, cu coarnele întoarse înapoi, că-l urmăreşte vânătorul ca să-l prăvălească într-o râpă, că se ţin câinii după el?
Se apără cât poate, îmi aruncă şi el câte un drumeţ cu armă, prins între stânci şi lovit cu fruntea şi dat peste cap între prăpăstii, dar el e ţap, cum l-a făcut Dumnezeu, până la moarte. E cinstea lui să nu se corcească, maimuţărind o fire ce nu-i a lui şi tânjind să fie ce nu este.
Aşa, dacă mă duc la porci cu hârdăul, ştiu că-i găsesc la locul lor. Nu dau la troacă de îngeri. Şi, iarăşi, dacă mă duc la îngeri ştiu că nu dau la porci. Poate că râtul, ca o pecete, le-ar fi stat mai bine, decât acelora, altui dobitoc şi că o ţăcălie cu zâmbet i s-ar fi potrivit mai frumos decât obrazul dolofan. Dar porcul ţine la râtul lui şi nu-l dă pe nimic, nici pe aripa columbei, nici pe spicea cu bătaie verde aurie din coada rotită a mândrului păun.
Dobitoacele nu se iau unele pe altele cu împrumut, făptura lor e aidoma întotdeauna la muncă, la adăpat, la joacă şi la moarte. Datina e pe vecie. Nici un asin chemat la judecata din urmă nu se va ascunde în alte straie şi nu se va tăgădui. El va răspunde cinstit:”M-ai chemat, Doamne. Eu sunt măgarul. Fă cu mine ce vrei, nu mă priveşte. Asta-i boieria mea: cinstea şi adevărul.”

Apărut în Adevărul la 9 iulie 1946

şi face parte din volumul Pamflete

Cauza cauzelor – de Tudor Arghezi

Uneori nu primeşti să cazi de acord nici cu cele mai juste şi mai probante opiniuni ale cuiva. Individul a reuşit să-ţi devie antipatic, şi din momentul acestui sentiment, poate să fie şi exact şi verificat şi genial, nu mai interesează. Un fel de a fi al lui te zgândăre şi indispune şi excitat de prezenţa inoportună, eşti în stare să conteşti şi ora evidentă a unei pendule la care te uiţi în acelaşi timp cu el. L-ai scuipa în ochi ca să vadă ora strâmbă. Neputând să-l ataci direct şi să-l dai cu capul de duşumea, îi destrăbălezi certitudinile, tăgăduind evidenţa. Îţi combaţi propriile tale convingeri pentru că le împărtăşeşte şi el. E ca şi cum ai bea vin din acelaşi pahar şi te-ai simţi contaminat de balele lui. Şi aştepţi o reacţiune logică, aptă să prepare violenţa.
Te uiţi la el şi-l umpli de cusururi. Ochii lui sunt ori albaştri ca zerul, ori unsuroşi la comisuri, punctate cu o secreţiune. Gura buzată indecent lasă untură. Nasul, ce nas infect! Palma e umedă şi-ţi mâzgăleşte strângerea de mână. Ce-o fi de picioarele lui în ciorapi? În sfârşit, insul e gata lichidat şi-ţi pute şi de departe şi de la telefon. Mai ales dacă părerile lui sunt emise cu suficienţă şi pedanterie, afectate de i intelectualitate critică reportericească şi colorată cu anecdote, contactul cu limitele lui cerebrale ajunge o tortură.
Pascal are dreptate. Dacă profilul Cleopatrei ar fi fost mai cârn, faţa lumii era alta. Raţiunea, chemată în sprijinul cumpenei omeneşti şi înfăţişată ca o metodă concretă de investigaţie şi de stabilizare morală, e deviată continuu de impresie şi de fantezie. Refuzi să te înregimentezi într-o fracţiune care te atrage pentru motivul pe cât de absurd, pe atât de concludent, că ai putea să fii asociat cu preferinţele unui animal care-ţi dă senzaţii de carne stricată sau căruia-i curge nara supurentă. Ideea, idealul, punctul de vedere nu mai răzbesc rin această mască strânsă pe figura semenului tău. Scârba morală sau materială decide şi nu poate fi modificată de nicio judecată, mai tare decât orice percept de gândire şi hotărâre de voinţă. Întinzi coarda şi plesneşte. Istoria e zăticnită (zăticni - deranja, incomoda, încurca, întrerupe, jena, opri, stingheri, stânjeni, supăra, tulbura-DEX) mereu de o imagine aparent falsă şi epocile mari şi mici ale trecutului, solidari în erori de suprafaţă cu viitorul, e neîntrerupt determinată de un neg cu mustaţă, de o scursoare sufletească, de un vârf de limbă îmbălat, de un rânjet, de un hohot de voce stridentă ori de un zâmbet lin. O singură muscă în cazanul cu lapte de pe cuptor te face să-l arunci. Amice, păzeşte-te de muscă.

Apărut în Adevărul, 22 noiembrie 1946,
şi face parte din volumul Pamflete.

Abcesul - de Tudor Arghezi

Câtă vreme mocneşte mut, puroiul ia forme exuberante şi estetica lui de suprafaţă poate să înşele. Surâsul e inocent şi fraged, căutătura e îngerească, de lobul urechii diafane atârnă boaba de rouă a unui safir şi obrajii se leagănă între cercei, cu patru ochi deopotrivă de albaştri. Carnaţiile sunt spelbe. Colierul de perle încolăcit pe un grumaz alb, delicat, însă nu pare un şirag de bube, gata să spargă. Degetele lungi, trase prin fine inele, cu capetele roşii, încă nu pot să fie asemuite, când caută pe fundul poşetei, la teatru, ca într-un fibrom voluminos, ciubucul de sânge pentru buze, ca nişte viermi şi limbrici. Oglinda de buzunar pare lucidă şi neamăgită. Creionul de funingine vânătă, care face pleoapa mai lascivă şi adânceşte conturul, încă nu aduce aminte viitoarele goale orbite.
Mantaua Doamnei miroase iritant a bergamotă şi cade în falduri de blană dulce, în care suflul alege a cărare moale, răscolind nuanţe de parfum de alcov, păstrate în căldura încinsă între coapse. A fost vânată cândva în Alaska sau adunată, piele cu piele, prin zona toridă, tratată cu argăseli rafinate, de la 50 de cârtiţe sau şobolani de casă. Modelaţi de mâna unui expert pe silueta din limuzină, şoarecii au dat un animal feminin adorabil. Puful de pudră, cu care se maimuţăreşte gingaş într-o fărâmă de cristal, nici el nu cheamă reminiscenţa pulberei simbolice a ţărânei.
Ca o făgăduială de viitor sau ca o amintire, veche din generaţii, podoabele strălucite sunt adeseori din lanţuri. Timpul vă păstrează, poate, fără cutiile de catifea, Domnilor, catene masive. Ce ai la picioare, Domnule Director? Să mă ierţi, iarăşi m-am înşelat. M-a înşelat şi panglica de antilopă, de sub manşetă: în cătuşa ei bate inima unui minuscul ceasornic de aur încrustat.
Puroiul dă din când în când câte un abces, care nu mai poate fi ascuns în zibelină şi cosmetic.
Astupaţi focarele iute, că au crăpat. Încep să curgă şi put şi nu se ştie până unde se poate întinde duhoarea. Coptura se cheamă ieri nu ştiu cum, mâine întra-altfel şi azi Papazian. Ea e hrănită cu caviar şi şampanie originală. Un buboi de Anul Nou, unul de februarie, altul de mărţişor, pe lună un buboi, buboaiele nu plesnesc toate odată, ci pe rând şi câte unul.
Celelalte supurează în mister şi se tămăduiesc prin autovaccin, nu prin exterminare: ar fi imoral. Iau sânge de la tine şi-l transport pe mine, scot din fesă şi altoiesc la conştiinţă. Abcesul se resoarbe prin abces.

Publicat în Adevărul, 16 februarie 1947,
şi este inclus în volumul Pamflete

Pamfletul, de Tudor Arghezi (extras)

Oroarea de a tăcea cât mai puţin, fără obligaţia de a exprima un conţinut, înlesneşte confecţionarea unui vocabular care împacă toate cerinţele perfectei banalităţi. Ca să fie perfectă, banalitatea trebuie să se prezinte retorică şi gesticulativă. Ca şi atunci când ar avea ceva de spus, domnul care nu spune nimic asimilează în flacăra falsă a debitului său toate mijloacele oratorului şi ale tribunului: mimica ochiului şi a gurii, lovitura cu pumnul în pupitru, rânjetul, apelul cu braţele la ceruri. (…)
Singurul cusur al domnului care grăieşte consistă, ca şi cusurul domnului care scrie, în facultatea pământului călcat de multe picioare: de-a face praf nemotivat. Cuvintele, trecute prin aparatul de ostenit cu vocea sau cu peniţa, îşi pierd noimele şi figura, nu mai scapără din cremenea lor şi ajung să intre în concertul scârţîiturilor, al pocniturilor, al târşâielii, degradării pentru neantul de condensaţie al zgomotelor fost utile.
Vocabularul acestui protocol, pe lângă cuvintele pe care le strică, pe toate, îşi alege predilect, pentru o fanfaronadă disciplinată, mai ales cuvintele lipsite totdeauna de un sens. Acestora le dă un ton, cu aerul suficient că le deschide o perspectivă, măritându-le cu mirii absenţi ai unor intenţii inconsistente. (…)
Prin mâinile unor pasageri inexpresivi, toate materiile naturii şi obiectele cu caracter se deapănă îmbolnăvite de un privativ. Insuficienţă glandulară, atrofie a tiroidei, secreţiuni vătămătoare şi amare, cine ar putea, fără un studiu de veacuri de laborator, să fixeze, pentru pedagogie şi tratament, originea exactă a marelui sentiment al tâmpeniei monumentale? Probabil, va veni şi ziua când, graţie unui ac lat, împlântat în locul potrivit, şi graţie unei linguriţe cu ascuţiş, învăţaţii vor rectifica în permanenţă, în maternităţi, rezultatele hibride ale unui coit defectuos.
Până atunci, pamfletul săvârşeşte, şi pentru artă, şi pentru ştiinţă, şi pentru compensaţiile vieţii sociale, opera lui de învigorare.

Pamfletul? Dar cine este pamfletul?
De obicei personajele care fac obiectul unui pemflet, la auzul acestui singur cuvânt muzical, devin agitate şi estetice. Nu le place, la niciun grad, şi tot ce nu le place capătă numele de pamflet. Pamfletul ar fi ceva aşa ca un hoit în ultima lui descompunere, de care, dacă te apropii, rişti să-ţi murdăreşte trupul tău, pur şi sacru, cu drojdiile şi poşircile purulente. Dacă te-a supărat afară din cale un articol literar sau de gazetă, ajunge să-l clasifici pamflet, pentru ca orice om civilizat să priceapă că nu mai este nevoie să fii în stare de un răspuns. De unde reiese, bineînţeles, că pamfletul nu poate exista în pictură sau în arhitectură, ci exclusiv în presă. Cel care a scris pamfletul, de bună seamă, capătă numele de pamfletar – şi “pamfletar” este mai rău decât “asasin”. Un guvern poate urmări cu toate rigorile lui pe un pamfletar, pe când un asasin îl poate lăsa indiferent, pentru că asasinul nu scrie, ci se mărgineşte, pur şi simplu şi propriu-zis, să ucidă. Pamfletul nu e numai o crimă; este ceva cu mult mai primejdios şi mai urât; nu aş putea spune exact ce este, dar, mă rog, o simt, am noţiunea clară a pamfletului în capul meu inteligent.
Un asasin – nu este aşa? – omoară un om pentru ca să-l prade mort. Poţi afirma că într-adevăr asasinul s-a dus să fure cu intenţia ca să omoare? Poate că asasinatul a fost un accident. Dar pamfletul nu are această scuză. El nici nu urmăreşte – vorba vine – măcar să jefuiască. El se strecoară în afacerile private, se leagă de chestiunile politice, nu-i convine azi una, mâine alta, ţine condica dregătoriilor, vorbeşte cu statul fără ruşine. În rezumat, pamfletul se ocupă de ceea ce nu-l priveşte, şi cu cât l-o privi ceva mai puţin, cu atât stăruie mai mult. (…)
Într-adevăr, totul până la pamflet. Dar lăsând de-o parte o clasă de oameni mai mult sau mai puţin iluştri, care urăsc pamfletul din instinct, să căutăm a restabili noţiunea.
Pamfletul este un gen literar. El e un fel de-a slobozi condeiul din răspăr. (…)
Orice personaj care poate deveni subiect de pamflet este, într-o oarecare măsură, ridicol prin diferenţa dintre calitatea lui socială, dintre aşteptări şi calitatea reală. Tot pamfletul se inspiră din această singură diferenţă: condeiul se vâră aci şi scobeşte lărgind, poteca sufletului este deschisă. Subiectul cedează, gâdilat în punctul convenabil.
Ca să-şi atingă scopul, pamfletarul trebuie să concretizeze vizual şi să corespundă egal cu subiectul; el lucrează în adâncime, cu intuiţia şi cu imaginea. Pamfletul se învârteşte în jurul obiectului cu oarecare frumuseţe de corb: între două zboruri circulare, ciupeşte, zgârie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu andreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoare sau cu fierăstrăul bijutierului.
Un pamflet îşi atinge scopul când izbuteşte să strecoare otrava îndoielii în insul însuşi al celui pamfletizat. (…)
Pamfletul e tifla – şi acestui gest i se cuvine o mână curată, elegantă, şi chiar o bijuterie pe degetul mic. Pamfletul feumos animat şi stropit cu lumină, reuneşte toate însuşirile care fac preţul obiectelor de artă – şi-i lectura cea mai plăcută. (…)
Pamfletul e pumnul iritat de râvna de stăpânire a stupidităţii.

(apărut în revista Lumea la 18 ianuarie 1925,
şi este cuprins în volumul Pamflete, editura Minerva, 1979)