Diane Arbus, fascinaţia pentru "monştri"

Diane Arbus, 1969 (sursa)

Ce spune Diane Arbus despre subiecţii săi, cum explică atracţia pentru "ciudaţi":

„Ce frumos e felul în care sunt construiţi oamenii! Îi priveşti, întorci capul după ei pe stradă. Ce vezi sunt tocmai particularităţile, defectele. Şi e ciudat că, deşi natura ne-a dat diferenţele astea, să nu le privim şi mai mult, nu ne apropiem de ele. Să dăm un sens oamenilor. Dar întotdeauna e un punct de răscruce între ce ştiu oamenii despre tine şi ce nu se pot abţine să nu ştie... Asta are legătură cu ceea ce eu mereu am numit distanţa dintre intenţie şi efect. Dacă scrutezi realitatea suficient de atent, dacă ajungi la ea, devine fantastic...".

„Dacă e ceva ironic la felul în care e construită lumea, atunci e imposibilitatea de a ieşi din pielea ta şi a te pune în pielea altuia. Despre asta e vorba: tragedia altcuiva nu e aceeaşi cu a ta. Vreau să spun: dacă ai vorbit vreodată cu un om cu două capete, îţi dai seama că acolo e ceva ce tu nu vei şti niciodată. Majoritatea oamenilor trec prin viaţă temându-se că vor avea parte de o tragedie. Aceşti monştri ai naturii s-au născut într-o tragedie. Deja au trecut testul. Sunt nişte aristocraţi." (sursa)

O selecţie a fotografiilor realizate de Diane Arbus se găseşte aici: http://diane-arbus-photography.com/
Povestea ei este ecranizată în Fur: An Imaginary Portrait of Diane Arbus (2006), cu Nicole Kidman şi Robert Downey Jr.

Scroafa porcului

La marginea comunei - pe o stradă laturalnică, dar bine luminata -, chiar în mijlocul drumului, în noroiul mocirlos, îşi ducea zilele scroafa. Şi era, fără nicio îndoială, mîndria comunei.
Stăpînul ei, om cu stare, o supraveghea îndeaproape şi îi oferea libertate deplină de mişcare, chiar dacă aceasta - mişcarea - nu putea depăşi un perimetru prestabilit.
Deşi hrănită cu cele mai bune nutreţuri şi vaccinată la timp împotriva oricăror inamici invizibili din apă, aer şi sol, anatomia scroafei era una neobişnuită: parcă picioarele erau prea fragile, parcă prea subţiri pentru a-i putea susţine greutatea. De aceea, între mese, stăpînul se îngrijea să o alerge intens, constant şi controlat. Porţia de admiraţie primită de la semeni depindea de starea de sănătate şi mai ales de vivacitatea scroafei!
Sfrijită la început, scroafa noastră a crescut rapid şi s-a dezvoltat disproporţionat de parcă ar fi primit hrană modificată genetic. Nu e în natura porcului să fie aşa! A crescut mai repede decît celelalte surate de generaţie şi, astăzi, stăpînul ei se mîndreşte  cu primul loc ocupat de aceasta într-un top al orătăniilor locale.
Dar asta nu este tot!
Ajunsă la vîrsta maturităţii dă naştere primilor pui. I-a fătat înainte de termen, poate din voinţa stăpînului, poate din alte motive care scapă chiar şi unui observator priceput.
Un lucru este sigur: puii sunt sănătoşi şi zburdă veseli în jurul mamei. Laptele matern este distribuit în mod egal puilor pentru ca aceştia să crească viguroşi şi să aducă bucurie şi mulţumire stăpînului.
Atmosfera din familie e prietenoasă şi caldă. Cu o mişcare fermă a urechii muştele care roiesc în jurul rîtului dispar, puii sug cu lăcomie, fiecare e la ţîţa lui. Mama-scroafă le oferă proteinele necesare, stăpînul siguranţă, Zeii noroc.
Astfel, privind din afară orătăniile, nu poţi să nu observi mişcările sincronizate ale cozilor lor răsucite şi, mai ales, capătul semeţ.
Nu poţi decît spera că, mai devreme sau mai tîrziu, jivinele se vor sui în copac, aşa cum le pretinde stăpînul, şi cu mama-scroafă-n în vîrf.

Pro Japonia

Alături de Japonia rănită!

Ce mai e nou la TV?

Nimic. Nu e nimic nou de văzut la TV. Totuşi, trecător şi cu coada ochiului, am văzut formaţia Trei parale şi exerciţiul de brutalitate al unui cunoscut matador spaniol, Fandy. Bleah...
Update: materialul cu El Fandy este incarcat si pe VIDEONEWS.

Incident la Parlament

Adrian Sobaru, angajat al directiei tehnice a TVR (inginer de sunet) s-a aruncat de la balconul Parlamentului exact in momentul in care premierul Emil Boc sustinea un discurs in fata parlamentarilor. E de fapt ziua unei motiuni de cenzura. In momentul in care a sarit ar fi spus "ati luat mancarea copiilor" si s-a aruncat in gol direct in capul parlamentarilor. Materialul e incarcat pe VIDEONEWS (Antena 3).
Update: postare are deja aproape 1100 de vizualizari semn ca nefericitul eveniment a interesat foarte mult online-ul.

Vin Sărbătorile...

Ei sunt cei care ne obosesc în perioada asta. Dar au şi umor. Uite-aici
Update: am încărcat filmul pe siteul Antenei 3, pe VIDEONEWS.

Homeless cu personalitate

Nu ai cum să nu-l observi, deşi nu face nimic să iasă în evidenţă. Aşa e el! Şleampăt şi natural.
Toată lumea îl priveşte atunci când apare, are darul de a capta toate privirile asupra lui.
Duce cu el o cutie de carton pe care stă inscripţionat "vin selecţionat Cotnari" în care are toată averea lui.
În cutia asta de carton! Are pachete-pacheţele, hârtie, cariocă, telefon mobil, sticle cu alcool. Are tot ce-i trebuie!
E foarte înalt, corpolent, cu barbă, impunător şi superior.
Poartă pantaloni cu croială militară, cu multe buzunare, are un tricou, pe deasupra o cămasă purtată ştrengăreşte (adică scoasă din pantaloni) plus un pulover atârnat pe umeri ca un domn manierat ce se consideră, întors recent din vacanţă. Încheieturile mâinilor sunt protejate de feşe, atent înfăşurate. E bine organizat în felul lui.
Ţinuta modernă e completată de o şapcă purtată şmechereşte cu cozorocul într-o parte plus adidaşi de calitate cu talpă ortopedică. Mai are două perechi de ochelari, una de vedere şi cealaltă de soare pe care le întrebuinţează selectiv.
Când îl vezi, ai putea spune că este un homeless comun, dar nu este aşa! Se diferenţiază de ceilalţi prin atitudine.

Se aşază pe scaun în metrou aşa cum m-aş arunca eu pe canapeaua de acasă şi îşi asigură bunurile din cutia de carton pe un loc alăturat. Priveşte oamenii din jur cu detaşare, preocupat parcă de o urgenţă profesională, eventual acţiune artistică. Are activitate cerebrală intensă.
Mişcările lui sunt bruşte, îşi schimbă ritmic de mai multe ori locul pe scaun, priveşte în jur cu superioritate, e într-o permanentă agitaţie. Nu care cumva să rateze staţia de coborâre!
A coborât la Victoriei şi se îndreaptă spre Berceni purtat de griji numai de el ştiute.

Pensionara perfectă

O întâlneşti pe stradă cu sacoşele într-o mână iar cu cealaltă îşi târăşte grăbită nepoţelul nedumerit, trezit poate prea de dimineaţă.

Lasă impresia că este foarte ocupată şi mersul la piaţă e pretext pentru a îmbrăca hainele cu apret. Nu se ştie niciodată când se iveşte ocazia unei conversaţii amicale cu un domn de vârsta ei,  poate cu şapcă, sau cu pălărie, poate cadru militar, poate cu medalie la rever, oricum accesorizat cu obiecte ale unei tinereţi demult trecute.

Urcă pe uşa din faţă a autobuzului şi se repede să ocupe locul pe care tocmai l-a zărit şi care se găseşte în celălalt capăt al maşinii. Pentru asta, involuntar, te calcă delicat pe picior la care se adaugă, cu întârziere de fracţiuni de secundă, brânciul aferent. Miza este una singură: să stea jos şi să privească oamenii din mersul maşinii.

Supermarketul e ţinta ei preferată, urmăreşte reducerile cu tenacitate. Termeni ca 3 în 1, 2 în 1, sold îi sunt familiari, la fel şi scobitoarea, "tacâmul" inventat pentru degustări.

Prin urmare, o găsim peste tot, o întîlnim pretutindeni, ne împiedicăm de ea, nu ne place şi mai ales, ne enervează. Poate nici nu se cade să gândim aşa pentru că o avem acasă.

Cu toate astea, ea este foarte importantă pentru noi.
Ea este, evident, pensionara perfectă.
Fotografia, absolut genială, o încadrez în categoria umor fără intenţie. Şi e ciordită.

Phelps al nostru

Dragoş Agache, 26 de ani, vicecampion european la 50 de metri bras. Atât. Poate că asta nu este tot.
Deşi poate părea banal succesul lui a fost obţinut cumva la limita deznădejdii. Balanţa a înclinat, totuşi, spre succes.
A reuşit să depăşească toate piedicile şi chiar propriile limite fizice măsurate în secunde şi zecimi de secundă.
Zecimile de secundă sunt, se pare, cele care contează, care fac diferenţa.
Ce poate fi mai relevant decât această declaraţie: "Concuram mai mult din talent şi ca să mă întâlnesc cu prietenii la concursuri (...)".
Materialul complet se găseşte aici pe adevarul.ro.
Sursă foto: adevarul.ro.

Mircea Oprean, momente personale

Parcă se deschide un hău în privirea lui, pare pierdut şi resemnat şi mai pare că nimic nu-l animă să meargă mai departe.

Mai departe, acea direcţie pe care fiecare o urmăm tăcut, natural, instinctiv.
Mi-e clar că există acest mai departe pentru Mircea Oprean*, acest soţ motivat de resorturi tainice, amintiri afectuoase şi decente, de un amor pierdut, aparent pierdut. Ar fi nedrept să nu lupte public pentru reabilitarea imaginii ei,...lor.
Este important să restabilească adevărul, chiar şi numai câştigând mărunte bătălii de natură juridică. Nimic nu e în zadar, neliniştea lui are rost. Memoria sentimentelor sincere şi voluntare pentru soţia lui nu-i dau pace.
Omul ăsta şi-a iubit soţia cu toată fiinţa lui aşa cum, poate, sunt puţini aceia care înţeleg să iubească.
Mai departe pentru el înseamnă să meargă până la capăt, până atunci când resursele de energie vor secătui şi cele de sensibilitate se vor epuiza.
El ştie că dintr-o floare aşezată cu dragoste la acel căpătâi etern al socrilor, ea va primi o petală.
El ştie că o luptă cât de mică câştigată, aici, pe Pământ va fi o mângâiere pentru ea, acolo, în Ceruri.
Şi mai ştie că înainte de a fi ginere a simţit să fie soţ. Şi asta nu e o funcţie sau un grad primit aşa gratuit. Sentimentele lui au optat pentru ea. Chiar dacă ea nu mai este, chiar dacă timpul nu a mai avut răbdare, sentimentele se încăpăţânează să fie. Împletite voluntar, acestea, sentimentele, nu se desfac, ba dimpotrivă se întăresc odată cu trecerea timpului. Pentru echilibrul pe care îl aduc, merită să le păstreze intacte.
Împietrit şi demn, cu privirea piezişă, cu lacrimi în ochi şi pe obraz, în tăcere, Mircea Oprean evocă**, poate prea lucid, enervant de lucid, acea dragoste care nu piere niciodată.
Şi e unică.
Pentru ea, va merge, aşa cu ştie şi crede el, mai departe.
Pentru că sentimentele nu tac.

Notă: *Mircea Oprean este soţul Zoiei Ceauşescu şi implicit ginerele fără voie al cuplului Ceauşescu.
** Este vorba emisiunea Sinteza Zilei din data de 21 iulie.

Arborele secular

Nu ştiu cine l-a sădit şi nimeni nu ştie asta. Nici nu contează. E prezent acolo, la marginea drumului, cu mult timp înainte ca eu, cu ochii mei, să mă bucur de semeţia lui. Nu ştiu din ce familie face parte, dar nici el, nu ştie cine sunt eu şi cum mă numesc. Totuşi, ne-am întâlnit.
Arborele acesta are povestea lui pe care nici eu nu o cunosc în întregime. Ştiu doar cât mi-a fost permis de timp să ştiu. El, arborele, s-a născut înaintea mea cu nu ştiu câţi ani. Nu ştiu câţi, dar ştiu că sunt mulţi.
E sfidător prin mărime şi, pentru el, timpul a stat în loc. A crescut cel puţin trei generaţii, şi pare că nimic nu-l opreşte să petreacă mulţi călători şi diverse schimbări. N-a auzit de încălzirea globală şi nici că-i pasă.
Are spaţiul lui pe care l-a câştigat în timp, puţin câte puţin. Cu fiecare an, a mai circumscris un inel la trunchiul său şi astfel şi-a făcut loc pe orizontală. Dar ţinta lui e soarele. Aşa s-a înălţat şi, cu umbra lui, a înăbuşit creşterea oricărui arbore rival. Astfel a reuşit să domine întreg spaţiul riveran.
Nimeni, dar nimeni, nu se poate măsura cu el.
Pentru că nu vrea să aibe de-a face cu oamenii, e apolitic. Nu a găzduit pe scoarţa lui niciun afiş electoral. Doar cîteva peturi stau aruncate neglijent la umbra arborelui secular. Lui nu-i pasă.
Pentru că ştie că nimeni şi nimic nu-l poate opri să atingă cu ramurile lui norii şi, mai apoi, soarele. Asta e menirea lui.

Un cuplu perfect

Nicio zi nu seamănă cu alta. Azi, mi-am petrecut seara cu o doamnă şi un domn. Dl. Beck's şi dna Silva. Ca o ironie, primul este blond şi amar, cealaltă neagră şi dulce. Un cuplu perfect. E vorba de bere, evident. Am consumat cu plăcere, aşa cum fac de fiecare dată, adică zilnic. Un dialog în tăcere se produce, chiar dacă e puţin acidulat şi rece. Eu cu ei. Nu mi se reproşează nimic, nu mi se pun întrebări şi nici eu nu întreb nimic. Relaxare totală. Starea de spirit se îmbunătăţeşte vizibil. Fără ei, aceşti prieteni tăcuţi pe care mă pot baza, timpul ar trece mai greu. Nu mă grăbesc nicăieri, dar aduc un echilibru... pentru scurt timp, ce-i drept. Mă deconectez. Cei doi îmi spun că prietenia lor cu mine nu mă va ajuta cu nimic, ba dimpotrivă, mă resping. Da ce dracu, parcă eu nu ştiu că nu sunt singurul beţiv din familie! Bunicii mei, şi vorbesc de partea masculină, au avut şi ei prietenii lor, la fel ca şi mine, ani şi ani de-a rândul au  păstrat legătura. Ce consecvenţă, şi ce rutină! Sau poate ruină? Cu toate acestea, prietenia nu este fidelă, şi poţi alege ceva mult mai "rafinat"! Atunci eşti pierdut!

Asta da maşină!

Sursa: www.geekologie.com

În aşteptarea lui 2010...

Odată cu apropierea Crăciunului anul în curs se risipeşte rapid iar conexiunile neuronale încarcă anul ce va urma să vină: 2010. E vorba, biologic, de un "upload" de timp. Parcă am fi la medicul de familie şi ne facem vizita medicală anuală. Ni se prezintă tuturor acelaşi rezultat: tensiunea 20 cu 10. Cam mare, dar e o tensiune de criză, suntem în rezonanţă cu timpul prezent. Vibrăm, prin anatomie, odată cu mediul din vecinătatea noastră.
Fiecare dintre noi suntem angrenaţi într-o activitate, ne urmăm cu atenţie instinctul, percepem cu ochii minţii, cu simţurile şi intuiţia forfota şi mişcări din întreg spaţiul apropiat, urban sau nu. Dar diferit, fiecare altfel. Pentru unii e prea frig, alţii trăiesc pe stradă, iar nişte oameni chiar fac planuri unei majorităţi comode care nu-şi poate asuma soarta. E vorba de angajator (profitul e scopul lui, indiferent de domeniu, altceva nu interesează)
Altfel, Crăciunul, prin colinde, are muzica lui. Se simte miros de cozonac şi sarmale. E vacanţă. Asta e tot ce contează! Să lăsăm lucrurile în voia lor. Se aşază de la sine...
Unii chiar dansează în faţa oglinzii aşteptînd Crăciunul sau poate noul an. Cine poate şti? Ha-ha (vezi clipul)

Cinci femei în tranziţie

Sfîrşit de stagiune, aplauze, şi un “la revedere” din partea actriţelor cu formula de “la mulţi ani”. E vorba de o piesă de teatru cu numele de mai sus la Teatrul Naţional, sala Amfiteatru, azi.
Întîlnirea a cinci prietene la o şuetă dă naştere acestei piese savuroase şi relaxante. Picanteriile şi micile înţepături descriu personaje care se regăsesc şi în viaţa reală de astăzi. Toate femei. Toate dornice de poveşti, de mărturisiri, de a exprima dorinţe, dar mai ales neîmpliniri. Fiecare are drama ei personală, evident, imperfect disimulată, astfel că între ele se iscă mici conflicte. Adevărul trebuie să iasă la iveală, că doar de asta s-au întîlnit. Cu toate acestea, prietenia lor este tot ce contează.

Iarna nu-i ca vara…

E decembrie. Acea lună a anului care se derulează rapid, se fac planuri pentru Sărbători, se cumpără cadouri pentru cei dragi, se trage linie într-un fel sau altul. Ne reorientăm atenţia, intenţiile. Suntem variabili în acţiunile noastre. Dacă stăm ne stă norocul.

Prima ninsoare s-a aşternut peste oraş. Asta ca să-i reducă pînă la limita de avarie funcţionalitatea. Traficul se desfăşoară greoi şi, dacă privesc mai bine, e chiar blocat. Cod roşu de nemişcare. Noi, călătorii ne putem mişca, doar aşa de pe un picior pe altul ca să ne repoziţionăm greutatea. Metroul e mai vioi, dar peroanele sunt neîncăpătoare şi tot rămâi înţepenit între două magistrale. Dacă ai noroc de o vecinătate feminină în “trafic” ai timp nu numai de o conversaţie, ba chiar şi de un SMS.

Zilele trecute o doamnă cu spirit de aventură mi-a spus că visul ei e să-şi petreacă Revelionul pe o plajă însorită, mai precis în Australia. Acolo e cald, poate face plajă... în fine, din motive de temperatură ridicată şi ambient. Revelion pe plajă în c_r_l gol. O fi fost doamna în perioada de ovulaţie de visează dînsa la Australia. Treaba ei. Eu mă mulţumesc şi cu scoicile de la Constanţa.

Decembrie, frig, zăpadă, cadouri, sărbători, revelion, prime, vacanţă sunt repere de iarnă. Căldură, curcubeu, vacanţă, soare... sunt repere ale verii.
Indiferent de anotimp, fus orar sau activitate oamenii care se cunosc lasă loc de bună ziua!

Trandafirul galben... în variantă japoneză

A înflorit pe 12 decembrie iar imaginea este puţin filtrată.

"Noduri italiene"

Cravată, eşarfă, papion. Aparent banal, accesoriul are rostul său: întregeşte ţinuta şi, evident, oferă personalitate purtătorului. Leagă cumva componentele vestimentare, e liant între cămaşă şi acea parte fragilă estetic din anatomia modelului (de gît e vorba).
Vârsta e cea care dă tonul purtării unuia sau altuia dintre accesorii. Vîrsta are preferinţele ei estetice. Nu ştiu dacă papionul se potriveşte tinerilor.
Cravata, ieşită oarecum din tipare, nu obligă prin estetica ei ca modelul să fie tînăr sau mai vârstnic. Exclusiv masculină are, prin excepţie, chiar purtători de gen feminin, cei drept, femele adolescente rebele.
La fel se întîmplă şi cu eşarfa, în plus ea acoperă acele pliuri inestetice ale gîtului datorate vârstei. Au un farmec aparte, oricare ar fi vîrsta sau genul personajului şi motivul pentru care acesta poartă eşarfă. Ibrahim Rugova, preşedinte al republicii Kosovo pentru o bună perioadă de timp, aprecia în mod deosebit eşarfa. Încolăcită în jurul gîtului, aceasta acoperea gulerul cămăşii, era deasupra vestei, dar sub haină, ca o bijuterie.
Mergeţi la Muzeul Naţional de Artă al României (aripa dinspre strada Ştirbei Vodă) şi veţi admira, de la modele vestimentare din vechime - Ludovic al XIV-lea (vezi foto) - pînă la recente creaţii Gucci sau Yves Saint Lorent.
Pentru cei interesaţi sunt prezentate afişe, deasupra exponatelor, cu informaţii de documentare (scurt istoric, ani, nume, adrese de site-uri, etc).
Ca o simplă observaţie: o doamnă din personalul muzeului vă urmăreşte discret, şi nu ca un ghid care oferă informaţii vizitatorului, ci ca un simplu spectator. Probabil din motive de securitate. Unele obiecte sunt expuse liber în afara vitrinelor de protecţie.

O fotografie pe zi...

Ce mai face Sartorialist? Fotografii, ce altceva! Personajul îmi este cunoscut, apare într-o postare mai veche. Ipostaza este aproape identică. Timpul trece, barba modelului creşte. Expresivitatea personajului aduce noutatea. Avem ce vedea la Sartorialist. Călătoreşte şi face fotografii. De această dată alb-negru. Tonalitatea de culoare dă expresie şi viaţă, griul e melancolic oricât ar zâmbi personajul...

Două blonde la FHM

Un exerciţiu foto cu două blonde şi muzică potrivită egal videoclip mişto. Pentru acesta mulţumim lui Cătălin Lungu de pe blogul căruia l-am şterpelit (în combinaţie cu You Tube).