Exotica Hoya

Floarea de ceară, Hoya sau Lacrimile Maicii Domnului aşa se cheamă această plantă agăţătoare. Florile sunt formate din mai multe steluţe dispuse sferic, de culoare roz-ivory cu centrul grena. Sunt lucioase, aparent ceramice iar fiecare steluţă secretă un lichid dulce. Înfloreşte în perioada august-septembrie.

Homeless cu personalitate

Nu ai cum să nu-l observi, deşi nu face nimic să iasă în evidenţă. Aşa e el! Şleampăt şi natural.
Toată lumea îl priveşte atunci când apare, are darul de a capta toate privirile asupra lui.
Duce cu el o cutie de carton pe care stă inscripţionat "vin selecţionat Cotnari" în care are toată averea lui.
În cutia asta de carton! Are pachete-pacheţele, hârtie, cariocă, telefon mobil, sticle cu alcool. Are tot ce-i trebuie!
E foarte înalt, corpolent, cu barbă, impunător şi superior.
Poartă pantaloni cu croială militară, cu multe buzunare, are un tricou, pe deasupra o cămasă purtată ştrengăreşte (adică scoasă din pantaloni) plus un pulover atârnat pe umeri ca un domn manierat ce se consideră, întors recent din vacanţă. Încheieturile mâinilor sunt protejate de feşe, atent înfăşurate. E bine organizat în felul lui.
Ţinuta modernă e completată de o şapcă purtată şmechereşte cu cozorocul într-o parte plus adidaşi de calitate cu talpă ortopedică. Mai are două perechi de ochelari, una de vedere şi cealaltă de soare pe care le întrebuinţează selectiv.
Când îl vezi, ai putea spune că este un homeless comun, dar nu este aşa! Se diferenţiază de ceilalţi prin atitudine.

Se aşază pe scaun în metrou aşa cum m-aş arunca eu pe canapeaua de acasă şi îşi asigură bunurile din cutia de carton pe un loc alăturat. Priveşte oamenii din jur cu detaşare, preocupat parcă de o urgenţă profesională, eventual acţiune artistică. Are activitate cerebrală intensă.
Mişcările lui sunt bruşte, îşi schimbă ritmic de mai multe ori locul pe scaun, priveşte în jur cu superioritate, e într-o permanentă agitaţie. Nu care cumva să rateze staţia de coborâre!
A coborât la Victoriei şi se îndreaptă spre Berceni purtat de griji numai de el ştiute.

Pensionara perfectă

O întâlneşti pe stradă cu sacoşele într-o mână iar cu cealaltă îşi târăşte grăbită nepoţelul nedumerit, trezit poate prea de dimineaţă.

Lasă impresia că este foarte ocupată şi mersul la piaţă e pretext pentru a îmbrăca hainele cu apret. Nu se ştie niciodată când se iveşte ocazia unei conversaţii amicale cu un domn de vârsta ei,  poate cu şapcă, sau cu pălărie, poate cadru militar, poate cu medalie la rever, oricum accesorizat cu obiecte ale unei tinereţi demult trecute.

Urcă pe uşa din faţă a autobuzului şi se repede să ocupe locul pe care tocmai l-a zărit şi care se găseşte în celălalt capăt al maşinii. Pentru asta, involuntar, te calcă delicat pe picior la care se adaugă, cu întârziere de fracţiuni de secundă, brânciul aferent. Miza este una singură: să stea jos şi să privească oamenii din mersul maşinii.

Supermarketul e ţinta ei preferată, urmăreşte reducerile cu tenacitate. Termeni ca 3 în 1, 2 în 1, sold îi sunt familiari, la fel şi scobitoarea, "tacâmul" inventat pentru degustări.

Prin urmare, o găsim peste tot, o întîlnim pretutindeni, ne împiedicăm de ea, nu ne place şi mai ales, ne enervează. Poate nici nu se cade să gândim aşa pentru că o avem acasă.

Cu toate astea, ea este foarte importantă pentru noi.
Ea este, evident, pensionara perfectă.
Fotografia, absolut genială, o încadrez în categoria umor fără intenţie. Şi e ciordită.