Cesaria Evora Nostalgia

Sao Vicente di Longe poate spune cel mai mult despre ea. Sau poate nu. Poate sunt altele care o descriu mai corect. Fuma Marlboro roşu. Eu am văzut.

Diane Arbus, fascinaţia pentru "monştri"

Diane Arbus, 1969 (sursa)

Ce spune Diane Arbus despre subiecţii săi, cum explică atracţia pentru "ciudaţi":

„Ce frumos e felul în care sunt construiţi oamenii! Îi priveşti, întorci capul după ei pe stradă. Ce vezi sunt tocmai particularităţile, defectele. Şi e ciudat că, deşi natura ne-a dat diferenţele astea, să nu le privim şi mai mult, nu ne apropiem de ele. Să dăm un sens oamenilor. Dar întotdeauna e un punct de răscruce între ce ştiu oamenii despre tine şi ce nu se pot abţine să nu ştie... Asta are legătură cu ceea ce eu mereu am numit distanţa dintre intenţie şi efect. Dacă scrutezi realitatea suficient de atent, dacă ajungi la ea, devine fantastic...".

„Dacă e ceva ironic la felul în care e construită lumea, atunci e imposibilitatea de a ieşi din pielea ta şi a te pune în pielea altuia. Despre asta e vorba: tragedia altcuiva nu e aceeaşi cu a ta. Vreau să spun: dacă ai vorbit vreodată cu un om cu două capete, îţi dai seama că acolo e ceva ce tu nu vei şti niciodată. Majoritatea oamenilor trec prin viaţă temându-se că vor avea parte de o tragedie. Aceşti monştri ai naturii s-au născut într-o tragedie. Deja au trecut testul. Sunt nişte aristocraţi." (sursa)

O selecţie a fotografiilor realizate de Diane Arbus se găseşte aici: http://diane-arbus-photography.com/
Povestea ei este ecranizată în Fur: An Imaginary Portrait of Diane Arbus (2006), cu Nicole Kidman şi Robert Downey Jr.

Scroafa porcului

La marginea comunei - pe o stradă laturalnică, dar bine luminata -, chiar în mijlocul drumului, în noroiul mocirlos, îşi ducea zilele scroafa. Şi era, fără nicio îndoială, mîndria comunei.
Stăpînul ei, om cu stare, o supraveghea îndeaproape şi îi oferea libertate deplină de mişcare, chiar dacă aceasta - mişcarea - nu putea depăşi un perimetru prestabilit.
Deşi hrănită cu cele mai bune nutreţuri şi vaccinată la timp împotriva oricăror inamici invizibili din apă, aer şi sol, anatomia scroafei era una neobişnuită: parcă picioarele erau prea fragile, parcă prea subţiri pentru a-i putea susţine greutatea. De aceea, între mese, stăpînul se îngrijea să o alerge intens, constant şi controlat. Porţia de admiraţie primită de la semeni depindea de starea de sănătate şi mai ales de vivacitatea scroafei!
Sfrijită la început, scroafa noastră a crescut rapid şi s-a dezvoltat disproporţionat de parcă ar fi primit hrană modificată genetic. Nu e în natura porcului să fie aşa! A crescut mai repede decît celelalte surate de generaţie şi, astăzi, stăpînul ei se mîndreşte  cu primul loc ocupat de aceasta într-un top al orătăniilor locale.
Dar asta nu este tot!
Ajunsă la vîrsta maturităţii dă naştere primilor pui. I-a fătat înainte de termen, poate din voinţa stăpînului, poate din alte motive care scapă chiar şi unui observator priceput.
Un lucru este sigur: puii sunt sănătoşi şi zburdă veseli în jurul mamei. Laptele matern este distribuit în mod egal puilor pentru ca aceştia să crească viguroşi şi să aducă bucurie şi mulţumire stăpînului.
Atmosfera din familie e prietenoasă şi caldă. Cu o mişcare fermă a urechii muştele care roiesc în jurul rîtului dispar, puii sug cu lăcomie, fiecare e la ţîţa lui. Mama-scroafă le oferă proteinele necesare, stăpînul siguranţă, Zeii noroc.
Astfel, privind din afară orătăniile, nu poţi să nu observi mişcările sincronizate ale cozilor lor răsucite şi, mai ales, capătul semeţ.
Nu poţi decît spera că, mai devreme sau mai tîrziu, jivinele se vor sui în copac, aşa cum le pretinde stăpînul, şi cu mama-scroafă-n în vîrf.

George Mallory

"Why do you want to climb Mount Everest?"
"Because it's there"
Aşa îi răspundea Mallory unui jurnalist: "pentru că e acolo"
După trei încercări eşuate, George Mallory şi camaradul său, Andrew Irvine au atins pentru prima dată culmile cele mai înalte ale Everestului  (s-a întîmplat în 1924). Şi nu este doar o poveste, este o realitate.
Atunci au fost la propriu deasupra norilor, deasupra tuturor şi au lăsat deoparte viaţa tihnită de acasă (în fotografie este alături de soţia sa, Ruth, în 1916).
Documentarul Wildest dream (2010) evocă şi reface punctual traseul urmat de cei doi. În 1999, după 75 de ani, a fost găsit trupul lui Mallory. Acolo, pe munte, departe de casă.

James Newton Howard

Ce s-ar face Almodovar fără actriţa sa preferată Penelope Cruz? Sau Scorsese fără DiCaprio?
Regizorii, care de multe ori sunt şi producători, au relaţii profesionale stabile cu actori, cu scenarişti sau compozitori. Aşa se face că Inarritu a lucrat foarte des cu Guillermo Ariaga şi Gustavo Santaolalla, Darren Aronovsky cu Clint Mansell şi se pare că James Newton Howard este preferatul regizorului indian M. Night Shyamalan. De aici a rezultat The Village (2004). Se pare că James Newton Howard are un portofoliu uriaş de colaborări.

James Newton Howard - Noah Visits


James Newton Howard - Will You Help Me

Adrian Johnston

Se poate spune că e discret. Are doar o poza pe net şi un zâmbet reţinut. Are chelie, dar nu ştiu dacă acest detaliu fizic poate spune ceva despre el. Aproape că nu are identitate în spaţiul virtual. Aici, pe net, aproape că nu există. Sau poate că n-am căutat eu suficient sau unde trebuia. Cu toate astea, Adrian Johnston, există, şi se exprimă, aşa cum ştie el mai bine: în intimitatea spaţiului creat de scenariul de film şi mînat de propriul talent.
Becoming Jane (2007) este un reper, urmat îndeaproape de Brideshead Revisited (2008) . Am bifat doar partea din biografia lui de care eu m-am bucurat.

Adrian Johnston - Distant Lives


Adrian Johnston - Desire

Abel Korzeniowski

Colin Firth în A Single Man (2009). Poate nu a primit întîmplător Oscarul anul acesta pentru rolul din The King's Speech. Este un premiu primit şi pentru interpretarea non-verbală. Colin Firth este mimul perfect, un Charlie Chaplin adaptat timpului prezent. Pelicula redă cu măiestrie trăirile interioare ale personajului nu cu un accent dramatic, poate doar personal, poate prea duios. Prin muzica lor, Abel Korzeniowski & Shigeru Umebayashi au conturat subtil singurătatea personajului.
Astfel, pe lîngă Jan Kaczmarek şi Zbigniew Preisner (polonezi amîndoi), Abel Korzeniowski e inclus la favoriţi în agenda personală.

Abel Korzeniowski - Stillness Of The Mind

Le Premier Cri (2007)

Despre maternitate sau naşterea aşa cum se întîmplă ea, şi e la fel peste tot: într-o piscină cu delfini, pe dunele de nisip ale deşertului, într-o colibă mizeră de pământ din Africa sau India, într-o clinică supraaglomerată a unui oraş taiwanez suprapopulat, în nordul Siberian îngheţat, în Canada modernă, în Japonia tradiţională sau în Europa. Spectacolul este acelaşi, la fel şi bucuria. Doar cultura este diferită şi prin ea, diferă şi ritualurile. Ţinta este una singură: bebeluşii. Iar ei plâng toţi la fel şi totul se învârte în jurul lor. Odată tăiat cordonul ombilical, micuţii devin independenţi şi, doar cu un scâncet, stabilesc priorităţile şi ordinea de zi a adulţilor. Şi asta se întâmplă peste tot, fără excepţie.

Armand Amar - Sunita [Sharmila Roy] (\'\'Le Premier Cri\'\' 2007)


Regia: Gilles de Maistre. Coloana sonoră: Armand Amar

Armand Amar

"E prea tîrziu ca să fim pesimişti", aşa se încheie documentarul Home. Optimism moderat: cică se mai poate face ceva, pînă nu e prea tîrziu. Am vizionat o oră şi ceva de dezastre. Măsurate, clasificate, interconectate. Cică mai avem 10 ani să reparăm ce s-a stricat. Mă doare capul de atîta efect de seră, dioxid de carbon, şi nici metanul nu îmi face prea bine.
Filmul s-a realizat în 2009, aşadar mai sunt vreo 8-9 ani, timp suficient să mai ascult liniştit Armand Amar. Curat MP3 şi nu toxicul vinil. Fără hidrocarburi. Uite-aici:
Armand Amar : Rake the Forest ("Home" 2009)

Jan Kaczmarek (II)

Nu poţi înţelege muzica unui film dacă nu ai vizionat filmul, urmează îndeaproape scenariul filmului, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt. E o muzică scrisă cu acele semne ciudate, cu note, dar care, notele, pot fi cuvinte, gânduri, acţiuni.
Altfel spus, muzica de film transpune notele în cuvinte, cuvintele în gânduri şi gândurile în acţiuni.
De notele-cuvinte sau notele-gânduri se ocupă sau e predestinat să se ocupe Jan Kaczmarek. Prin muzica lui deţine toate secretele şi toată magia şi, în parte, ni le dezvăluie şi nouă.
Cel mai mult îmi place că ne poate transmite orice, iar noi, oricât am fi de nepricepuţi şi naivi, putem înţelege cu uşurinţă.
Are o listă întreagă de colaborări, are şi site dar neactualizat şi mai are şi un Oscar pentru Finding Neverland (2004). Poate e prea puţin un Oscar pentru Kaczmarek.

Jan A.P. Kaczmarek - Overture ("Bliss" 1997)


Jan A.P. Kaczmarek - Przeznaczenie ("Quo Vadis" 2001)


Jan A.P. Kaczmarek - Dancing with the Bear ("Finding Neverland" 2004)


Jan A.P. Kaczmarek - Anne and Harris in Love (Evening 2007)

Yann Tiersen

Am primit un cadou neaşteptat: Good bye, Lenin! la pachet cu Yann Tiersen. O peliculă-iluzie însoţită de o muzică-vis.
Visul - acea obsesie a copilăriei, acea evadare a adolescenţei, acea trecătoare-nebunie a maturităţii, acea imagine-portret a iluziei. Tiersen a reuşit să creeze confuzie în mintea mea, m-a cucerit şi, mi-a oferit ocazia, chiar dacă pentru scurt timp, să visez. Dar fără să evadez. Iată de ce:

Yann Tiersen - summer 78 (mit claire pichet)

Zbigniew Preisner

E polonez, compozitor, şi îl cheamă Zbigniew Preisner. A realizat, printre altele, muzica filmelor The Beautiful Country şi It's All About Love. Are şi site de prezentare cu întreaga listă de lucrări. Te întîmpină cu Dans Macabre, prima melodie dintr-un playlist selectiv. A compus Requiem for a friend din care am reţinut Lacrimosa. Lăsîndu-i nostalgia de-o parte, Zbigniew este o referinţă foarte plăcută. La fel ca Jan Kaczmarek, tot polonez.

Zbigniew Preisner - The Beautiful Country End Credits

Muhly, Warbeck, Dallwitz

Ar fi multe de spus despre Nico Muhly (The Reader), dar ceva mă opreşte. Are 30 de ani, doar atît.
Ar fi multe de spus şi despre Stephen Warbeck (Charlotte Gray), dar nu ştiu cu ce să încep şi mă opresc aici. E suficient că l-am enunţat. Suficient pentru mine.
Burkhard Dallwitz (The Way Back), în schimb, mă obligă să mă opresc asupra lui. E ca o provocare.
Cineva spunea că nici măcar nu a observat că filmul are coloană sonoră. Cum aşa? Chiar dacă pare inexistentă ea susţine momentele cheie în derularea filmului. Există ca un fundal care înlătură lipsa de dialog între personaje. E ca într-un vis: are efect, dar nu ţi-l aminteşti şi îţi place.

Nico Muhly - The Failed Visit

Link album.

Stephen Warbeck - The Train


Burkhard Dallwitz - Interrogation

Link album.

Ţigănuşul

Era luat de suflet, adică înfiat.
Părinţii lui adoptivi l-au crescut şi îmbrăţişat cu dragoste.
L-au luat de la o familie de ţigani să le aline singurătatea, să-l iubească şi, poate, prezenţa lui, să le infirme infertilitatea. Era ţigănuşul lor preferat şi fără nicio clauză juridică, doar al lor!
La maturitate, aproape supraponderal şi cu o statură impunătoare, cu ochii mari şi negri, te privea sau zeflemitor, sau îngăduitor. Dar întotdeauna avea pe obraz un zîmbetul aproape prietenos sau aproape sincer. Puţin bănuitor, ca nu cumva să-i decodifici viclenia.
Cînd te întîlnea aştepta să-i dai o ţigară. O ţigară parfumată şi nu o mahoarcă, să-i treacă orele mai uşor, să-i tihnească mîncarea şi, învăluit în parfumul ei făcea conversaţie de politeţe. "Poate anul ăsta părul din faţa casei va avea un rod mai bogat. Să vi la toamnă să-ţi dau pere", spunea. Îmi plăcea vrăjeala lui.
Pentru că nu putea să mai plătească taxele şi-a scos tractorul din circulaţie. Chiar şi aşa, pe drumuri scurte, sfida orice autoritate şi se deplasa cu el. Erau drumuri în apropierea casei, nevoi urgente, sau deplasări către nicăieri, neimportante, la pescuit-, spre exemplu. Activităţi care îl făceau să se simtă viu, pretexte pentru după-amieze mai animate.
Casa lui se găsea lîngă Biserică sau era destinat să locuiască în apropierea cimitirului.

Ca de obicei, cînd mă întorc acasă, trec pe drumul bisericii. Îmi place, nu-mi place, trebuie să trec pe acolo ca să ajung acasă. Nu-mi place. Dar trec.
Cu un ochi privesc spre cimitir, ştiu eu de ce, şi, cu celălalt, curios şi vesel, spre casa ţigănuşului. Precis stă ca un leneş pe scara prispei şi mă întîmpină cu zîmbetul lui şmecher.
O văd doar pe mamă-sa care traversează curtea şi mă priveşte îngrijorată. Altfel, părul e la locul lui, tractorul în curte, dar pe ţigănuş nu îl zăresc.
Am aflat în aceeaşi zi că ţigănuşul a avut "încurcătură de maţe" şi a murit la spital. Oamenii sunt delicaţi, semn că au ţinut la ţigănuş.
A murit, de fapt, de ciroză din cauza consumului de alcool şi a proastei alimentaţii. Îl chema Viorel, ca pe mine.

Philip Glass

O melodie care se poate traduce într-un cuvînt. Doar ca o aşteptare, o aşteptare care se confirmă. Nu şti ce ţi se va întâmpla şi totuşi vrei să afli dinainte. Sentimente de nesiguranţă se amestecă nefiresc de fluid şi nenatural cu acea relaxantă bucurie.
Aşa pare,..., că eşti implicat!
Şi aştepţi, aştepţi...
Imagini trunchiate ţi se perindă prin faţa ochilor, secvenţe neterminate, rupte, oprite brutal. Nu e nimic logic aici, parcă totul stă în loc şi se mişcă în acelaşi timp. Ca un rîu care acoperă, în mişcarea lui, şi goluri, şi forme, şi asperităţi, aşa de constant, şi aşa de uniform. Pare că stă pe loc, şi, apa de la izvoare, e aceeaşi cu cea care se varsă în mare. Nu şti ce să mai crezi.
Funcţionezi numai senzorial, numai emoţional, imagini-flash şi cadre-îngheţate - îţi blochează mintea, şi, golul din stomac - şi el - îţi taie respiraţia.
E Philip Glass, şi vesel, şi neîndoielnic de trist în acelaşi timp.

Philip Glass - Glassworks(Expanded) - Opening

Pro Japonia

Alături de Japonia rănită!

The Social Network - Original Score

Punct ochit, punct lovit. The Social Network a câştigat Oscarul pentru cea mai bună coloană sonoră. Trent Reznor şi Atticus Ross au primit statueta mult-râvnită, aplauzele publicului şi respectul celorlalţi nominalizaţi.
Eu aveam aşteptările mele, şi anume Inception (Hans Zimmer). Nu a fost să fie aşa.
Lista cu nominalizări şi câştigători se află aici.
Genericul de final al filmului se numeşte Creep şi este un cover, dar practic, nu este parte a coloanei sonore a filmului:
 
Vega Choir - Creep (Radiohead Cover)

Liam, Nicole

Cum se face că în 2008 faci filmul The Other Man şi, în anul imediat următor, îţi moare soţia (Natasha Richardson) într-un accident stupid. Cum poţi trece de la o gelozie imaginară de scenariu la o dramă cumplită din viaţa personală? Ca o predicţie, The Other Man, prefaţează cu cinism, o realitate dureroasă pentru Liam Neeson.
În 2011, în Unknown, Liam Neeson îşi caută identitatea pierdută (sau uitată). Pe cea de actor nu i-o poate lua nimeni.

Cu rolul din Rabbit Hole (2010), Nicole Kidman e nominalizată la Oscar (la categoria cea mai bună actriţă în rol principal). Chiar dacă nu se poate compara cu The Hours (2002), Rabbit Hole este un film pe care nu trebuie să-l ratezi. Nicole Kidman e strălucitoare, şi nu pentru transparenţa de smarald a ochilor ei albaştri.

Altfel, The Other Man şi Rabbit Hole au coloane sonore discrete.
Philip Glass ar fi, poate, potrivit pentru ele.

Philip Glass : The Poet Acts ("The Hours" 2002)

Farid Farjad

E iranian şi violonist sau invers. Născut în Teheran în 1938.
A predat vioara la Conservator şi a fost prim-solist al Orchestrei Simfonice din Teheran. A emigrat în SUA în 1978 şi a devenit cetăţean american. Îl cheamă Farid Farjad. Am ales două melodii de pe albumul An Roozha vol.4, Goleh Pamchal şi Sangeh khara:

Farid Farjad - Goleh Pamchal


Farid Farjad - Sangeh khara

Se poate face download free de la acest link.

Jan Kaczmarek

Se întîmplă să cauţi ceva şi, fără să vrei, să te îndrepţi către altceva. Dogville (regia Lars von Trier, cu Nicole Kidman) este un film care se prezintă ca o piesă de teatru şi pe care nu-l recomand nimănui spre vizionare. Filmul are însă pe YouTube un mix reuşit de imagine-sunet. Apare astfel ca o piesă de teatru filmată neprofesionist dar care are pe fundal o piesă muzicală extraordinară. Aşa l-am descoperit pe Jan Kaczmarek, un polonez care compune muzică de film. Waltz again, e melodia care însoţeşte acele imagini şi care nu are nicio legătură cu filmul. E doar rodul unei postări inspirate a unui iubitor de film care lipeşte melodia potrivită de acele imagini. Totuşi, Waltz again nu reprezintă o reuşită singulară pentru Kazmarek. El semnează coloana sonoră a filmelor Unfaithful (2002) şi Finding Neverland (2004). Doar o melodie spre exemplificare:
Jan A.P. Kaczmarek - Unfaithful ("Unfaithful" 2002)

Hans Zimmer

Afişul e modalitatea facilă de prezentare-promovare a unui film ce conţine denumirea filmului aplicată peste o imagine atent decupată, o parte a distribuţiei şi eventual numele regizorului.
Ca o notă de subsol, cu font subţire, alungit şi difuz apar încrişi şi ceilalţi necunoscuţi care au contribuit la realizarea filmului: producătorii plus o suită de tehnicieni.
Afişul apare astfel ca o informaţie simplificată, ca o mască cu sclipici, care ţintteşte publicul grăbit şi superficial.
Site-ul (sau suportul on-line de marketing) prezintă complet şi elaborat datele despre film.
Ambele, sunt doar instrumente de marketing pentru filmele proaste. Altfel, filmele se prezintă singure.
Să luăm trei filme (cu afişele şi site-urile aferente) în care joacă trei actori consacraţi:
- The Last Samurai (Cruise)
- The Da Vinci Code (Hanks)
- Inception (Di Caprio)
Dacă privim cu lupa, descoperim semnătura minusculă a unui compozitor german, dacă vizionăm filmele auzim şi muzica semnată de acesta, şi anume Hans Zimmer. Am selectat trei extrase "premium", câte unul pentru fiecare dintre filmele listate mai sus:
- A small measure of peace
- Chevaliers de Sangreal
- Time
O fi Black Swan (Clint Mansell) la concurenţă cu Inception (Hans Zimmer) la gala Oscar?

Din nou Max

Max Richter e precum un magician: are un joben, o baghetă magică şi, de la zei, privilegii pe care noi nu le deţinem şi nu le putem descifra.

Totuşi, cum dracu să scoţi iepurele din joben?
E ireal si magic.
Max Richter e compozitor, nu magician.
Nu stiu care este jobenul şi nici unde ţine bagheta, dar ştiu că muzica lui e de o sensibilitate sfâşietoare. Repetiţiile duioase de sunete nu se pot armoniza nicicum cu un sentiment de bucurie. Chiar şi aşa îmi place şi mă pune pe gânduri, cu greu ies din visare.
Se întâmplă ceva care îmi scapă dar, orice ar fi, mă las manipulat.
Doar un exemple: Sunlight.
Max Richter e de origine germană, iar una din compoziţiile sale e suportul muzical al unui film foarte cunoscut (e vorba de The nature of the daylight/ Shutter Island-Martin Scorsese)

Alexei Aigui

Sunduk Predkov - The wedding chest (Lada de zestre)- sau cum să faci film cu actori din Kirghistan şi Rusia şi mai ales să-ţi iasă ceva frumos. Un film despre dragoste, familie şi tradiţii. Film apărut în 2006, premiat de două ori, pentru regie- Nurbek Egen - şi, pentru scenariu - Ekaterina Tirdatova.
Coloana sonoră este semnată de Alexei Aigui (sau Aleksei Aigi, pe scrierea lor) şi dă greutate acestui film aparent banal. Mai jos, Augui şi grupul său 4'33, cu melodia Finistere.