Odăiţa

O singura camera. O camera-casa cu pod si doua ferestre. Acolo, la umbra si caldura ei mi am petrecut copilaria. Si, fara indoiala, a fost ca in povesti.
Desigur ca acum aceasta casa nu mai exista. E doar o proiectie in mintea mea, ea exista pentru ca indexat o in mintea mea la capitolul amintiri.
Avea doua ferestre prin care priveam soarele de afara si ghivece cu flori care faceau legatura cu natura de afara. O casa dintr o camera in care locuiam in toate vacantele. Era, desigur, un spatiu ingust ocupat de un pat, o soba si masa. Restul era distribuit eficient in jurul lor. Zic restul, dar de fiecare obiect mi e dor: de usa care nu se inchidea ermetic si iarna intra zapada, de ceasul care ticaia si, in afara respiratiei si mustelor, asigura muzica locului, de oglinda care si ea are istoria ei si care exista si acum, de un mic dulap de perete deasupra sobei in care erau asezate cu atentie nimicuri, si chiar de cuier mi e dor, da, de cuier. Peretii, care erau dati in fiecare primavara cu var, miroseau a pamant.  Erau multe straturi de var astfel ca zidurile se umflasera, dar nu crapau.
Avea si pod odaita, iar podul avea o usa dar niciodata n am intrat acolo. Podul e un pretext practic si estetic. Nu se putea fara pod. Acolo e camera viespilor pe timp de vara. Acolo se depoziteaza vase si oale care nu se scot niciodata sau foarte rar. Nu stiu de ce dar mi se pare infiorator acel loc, podul casei. Nu am simtit sa intru acolo vreodata.
Asta e odaita, pentru ca asa ii spuneam. Si era vopsita galben-pai iar lemnul ferestrelor era verde inchis.
Amanunte care acum dau nostalgie. Sau mai degraba dor.
Nu aveam nevoie de mai mult decat acea camera. Era suficient si al dracului de bine asa cum era.

Ce se mai ascultă pe Trilulilu