Arborele secular

Nu ştiu cine l-a sădit şi nimeni nu ştie asta. Nici nu contează. E prezent acolo, la marginea drumului, cu mult timp înainte ca eu, cu ochii mei, să mă bucur de semeţia lui. Nu ştiu din ce familie face parte, dar nici el, nu ştie cine sunt eu şi cum mă numesc. Totuşi, ne-am întâlnit.
Arborele acesta are povestea lui pe care nici eu nu o cunosc în întregime. Ştiu doar cât mi-a fost permis de timp să ştiu. El, arborele, s-a născut înaintea mea cu nu ştiu câţi ani. Nu ştiu câţi, dar ştiu că sunt mulţi.
E sfidător prin mărime şi, pentru el, timpul a stat în loc. A crescut cel puţin trei generaţii, şi pare că nimic nu-l opreşte să petreacă mulţi călători şi diverse schimbări. N-a auzit de încălzirea globală şi nici că-i pasă.
Are spaţiul lui pe care l-a câştigat în timp, puţin câte puţin. Cu fiecare an, a mai circumscris un inel la trunchiul său şi astfel şi-a făcut loc pe orizontală. Dar ţinta lui e soarele. Aşa s-a înălţat şi, cu umbra lui, a înăbuşit creşterea oricărui arbore rival. Astfel a reuşit să domine întreg spaţiul riveran.
Nimeni, dar nimeni, nu se poate măsura cu el.
Pentru că nu vrea să aibe de-a face cu oamenii, e apolitic. Nu a găzduit pe scoarţa lui niciun afiş electoral. Doar cîteva peturi stau aruncate neglijent la umbra arborelui secular. Lui nu-i pasă.
Pentru că ştie că nimeni şi nimic nu-l poate opri să atingă cu ramurile lui norii şi, mai apoi, soarele. Asta e menirea lui.