Adversarii, de Tudor Arghezi

Blînzi, de o timiditate naturală, ei căptuşeau, ascunşi, podina şi pereţii, încuibaţi în grinzi, strecuraţi în cărţi. Oul lor tăinuit aştepta în scoarţele unui Homer căldura trebuincioasă clocirii desăvîrşite. Ei aveau să se rezolve cîndva în ploşniţe ca să străbată uscatul, şi-n molii ca să se ridice pe aripi pulverulente pînă la Sfîntul Spirit, care li s-a înfăţişat ca un porumb alb, împăiat cu vată, deasupra bibliotecii.
Către seară, omul ostenit, se aşează, calm, în jilţ, visînd un cîntec cu stihuri de rugă. Mîţa lui plecase, cîinele murise. Ploua. Fantoma imaginilor familiare pribegea prin odaie, ca o spumă alburie de fum transparent de tutun. Tăcuse şi flaşneta uliţii reci, cu trotuarele de catran şi ulei. Singur bombănitul ursuz al unui beţiv sprijinit de zăbrelele porţii mai putea fi auzit, rupt din gura lui greoaie de mîzgă, ca o voce de tobă.
În depărtările îngheţate închipuirea muncitorului căuta făptura omului viitor, victorios, acoperit acum cu platoşe lucii şi pieptare de zimţi, purtător de arme şi speranţe noi. Ochiul lui, plăsmuitor de fiinţe depline, se bucura de prefacerea omenirii în legea puterii şi a datoriei. Prin foc şi tăiş, el le vedea regenerate, mînate de o voinţă întreagă, stăpîne pe destinul lor prins ca o sabie de şoldul viguros. Vor înceta, în sfîrşit, să se mai arate viciile de trîndăvie ale neamurilor putrede şi gălăgioase. O tinereţe, neobişnuită nici gîndirii, va străluci în ochii popoarelor şi urmaşii vor fi chemaţi să zămislească veacurile cele mai grele şi mai mari...
Un păduche însă, pe furiş, se ivi să-şi reclame dreptul la aristocraţie, şi, după el, păduchele următor. Şi puii lor, şi rudele lor. Înnăbuşindu-şi duhoarea, ei înnaintară, siguri de inutilitatea prudenţei la un ceas atît de înnoptat. Iată-i suind pe încălţăminte. Asaltul larvelor infecte, corcite din întuneric şi urzeală, începu. Varietăţi contradictorii se găsiră strînse într-o logică alianţă. Instinctul îl împinge către cap, adversarul neiertător al păduchelui orgolios dar modest. Urcuşul accidental începe să fie populat. Ura!
Dar ochiul muncitorului e deschis. El măsoară efortul bestiolei şi aşteaptă cîrdul să ajungă mai sus...
Veniţi, gingaşi paraziţi, pe care timpurile eroice va favorizează. Păianjeni cu braţele imense, cloporte, gîngănii cu sute de picioare agile, ieşiţi din găuri, populaţi odaia şi începeţi! Omul din jilţ ar putea să vă strivească subt tălpile lui grele.

Apărut în Cronica, 3 ianuarie 1916

şi este cuprins în volumul Pamflete

Perspective de început

Calculatorul meu...

Pantofii mei prăfuiţi...

O fotografie pe zi...

Ce mai face Sartorialist? Fotografii, ce altceva! Personajul îmi este cunoscut, apare într-o postare mai veche. Ipostaza este aproape identică. Timpul trece, barba modelului creşte. Expresivitatea personajului aduce noutatea. Avem ce vedea la Sartorialist. Călătoreşte şi face fotografii. De această dată alb-negru. Tonalitatea de culoare dă expresie şi viaţă, griul e melancolic oricât ar zâmbi personajul...

O melodie pe zi...

Fado portuguesa e muzica, Guitarrada se cheamă melodia. Concert Mariza la Londra. Să ascultăm ce cântă şi alţii. De ce nu? Are ritm.

Două blonde la FHM

Un exerciţiu foto cu două blonde şi muzică potrivită egal videoclip mişto. Pentru acesta mulţumim lui Cătălin Lungu de pe blogul căruia l-am şterpelit (în combinaţie cu You Tube).

Critica, de Tudor Arghezi

Din câteva feluri de a face critică profesională, genul felurilor e, întâi, în întregime detestabil, întrucât profesia de tâlmaci, pur şi simplu, e o profesie de chelner, care transportă pe tavă, de la bucătar la client. Al doilea, felul de degustător e cel mai puţin recomandabil în literatură. Să-ţi faci un meşteşug din a scoate cu lingura sau cu paharul şi din a freca pe limbă! Dacă, din întâmplare, criticul are în ascendenţa lui un câine, ceea ce nu pare cu totul exclus în stadiul cunoştinţelor actuale, vedeţi cât de colo ce preferă estetica limbii lui.
E o critică asemănătoare cu fascinaţia pe care o exercită muzica militară, urmată de popor pe delăturile trombonului şi tobelor mari – când e admirativă şi de aceeaşi calitate cu veselia copiilor din mahala urmărind un cocoşat sau un dement, cu pocnitori şi pietre. Sinistră profesie şi lamentabil intelect de ceea ce se cheamă la Freud refulare.
Panaiot, vechiul coleg de copilărie şi şcoală, adusese din satul lui în Bucureşti o vergea prelungită cu spirală şi care servea tatălui acestui copil bestial, pădurar, la curăţit o puşcă. Duminica, Panaiot se deda plăcerii lui din ziua a şaptea. Aţâţa câinii din cartier prin zăbrele, şi când animalul îndârjit punea gura pe vârful vergelei, Panaiot, cu o mişcare de spadasin, i-o vâra adânc, zmucind-o cu sânge şi cu beregăţi. El n-a mâncat niciodată o bătaie în toată puterea cuvântului, căci şi-ar fi îngropat în sine pasiunea de hingher, şi cine ştie ce se întâmpla dacă ajungea director general de contabilitate, sau critic literar. Se poate închipui orice.
Există personagii palide, intelectualizate, şi a căror copilărie, supravegheată şi nobil derivată către preocupări de minte, a lăsat un oftat în viaţa sufletului sau o cruzime latentă. Am văzut unul care, muşcând cu convingere dintr-un cartof crud, pretindea, subt stăpânirea unui medic hipnotizator, că savurează o pară bergamotă, debarasându-şi buzele până şi de nişte sâmburi imaginari. Era destul de copt – personagiul nu cartoful – căci avea vreo patruzeci de ani.
Spectacolul e de ordinul masturbării. Criticul în luptă cu o foaie de hârtie şi o carte. În mănăstirile medievale călugării iniţiaţi înfigeau un ac în efigia personajului ce nu putea fi arestat de tribunalele inchiziţiei, cu credinţa că ochiul străpuns în portret, corespundea în natură cu pierderea lui, şi medicina timpului nu găsea alte origini junghiului intercostal decât practica de la distanţă a unei vrăjitorii bine administrată.
Evident că a lua sugestii gata făcute din mâna unui autor nu e mult onorabil şi nu demonstrează, în tabela de valori a Demonului, decât sterilitate personală.
Ori atunci, în cazul criticei de zonă uşoară, i se cere condeiului care o exercită puteri de strălucire, de elasticitate şi de vigoare, în stare să înlocuiască absenţa obiectivului cu ceremonia parcursului. De obicei puterile acestea nu se pot asocia cu preocupările minore, şi critica rămâne numai acră şi ca o tendinţă la un efect imposibil. Critica de această categorie are intenţii care nu fac doi bani, şi rezultate, în ceea ce priveşte lumina, terne şi coriace.
Căci oricum s-ar plasa în cercul soarelui, critica e o operă de artă, şi fără geniu opera de artă de orice natură e tipografică, hebdomadară, dar nulă. Efortul livresc şi cerebral savant adaogă copiei criticului virguli, pauze, nazuri simili-stilistice, ştersături, clarităţi de peniţă, darn u o scoate din emfatica ei nulitate. Ce greu izbuteşte o asemenea critică să surâdă când o caută, şi cât de incolor sceptică este aluzia când vrea să ne facă să gustăm dintr-un scepticism care decorează o imensă insignifianţă.
Critica trebuie citită ca o poemă de inteligenţă şi supusă transparenţelor şi conturelor care regenerează toată poezia, indiferent de sensul ei laudativ sau injurios, străin substanţei. Această critică nu e o dorinţă, e o realitate şi lectura ei constituie în sine o foarte delicată şi suavă petrecere intelectuală.

Publicat în Adevărul literar şi artistic, 27 august 1933,
şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979.

Clip de prezentare carte! Drăguţ!

Pentru că nu am mai văzut aşa ceva, şi mi se pare o îmbinare plăcută de fotografie, versuri, muzică, toate reunite sub forma unui clip de prezentare de carte, l-am furat de pe You Tube şi postat aici. Felicitări anticipate Corinei Pleşa (pentru carte) şi lui Cătălin Lungu pentru realizarea clipului. Foarte tare!