Adversarii, de Tudor Arghezi

Blînzi, de o timiditate naturală, ei căptuşeau, ascunşi, podina şi pereţii, încuibaţi în grinzi, strecuraţi în cărţi. Oul lor tăinuit aştepta în scoarţele unui Homer căldura trebuincioasă clocirii desăvîrşite. Ei aveau să se rezolve cîndva în ploşniţe ca să străbată uscatul, şi-n molii ca să se ridice pe aripi pulverulente pînă la Sfîntul Spirit, care li s-a înfăţişat ca un porumb alb, împăiat cu vată, deasupra bibliotecii.
Către seară, omul ostenit, se aşează, calm, în jilţ, visînd un cîntec cu stihuri de rugă. Mîţa lui plecase, cîinele murise. Ploua. Fantoma imaginilor familiare pribegea prin odaie, ca o spumă alburie de fum transparent de tutun. Tăcuse şi flaşneta uliţii reci, cu trotuarele de catran şi ulei. Singur bombănitul ursuz al unui beţiv sprijinit de zăbrelele porţii mai putea fi auzit, rupt din gura lui greoaie de mîzgă, ca o voce de tobă.
În depărtările îngheţate închipuirea muncitorului căuta făptura omului viitor, victorios, acoperit acum cu platoşe lucii şi pieptare de zimţi, purtător de arme şi speranţe noi. Ochiul lui, plăsmuitor de fiinţe depline, se bucura de prefacerea omenirii în legea puterii şi a datoriei. Prin foc şi tăiş, el le vedea regenerate, mînate de o voinţă întreagă, stăpîne pe destinul lor prins ca o sabie de şoldul viguros. Vor înceta, în sfîrşit, să se mai arate viciile de trîndăvie ale neamurilor putrede şi gălăgioase. O tinereţe, neobişnuită nici gîndirii, va străluci în ochii popoarelor şi urmaşii vor fi chemaţi să zămislească veacurile cele mai grele şi mai mari...
Un păduche însă, pe furiş, se ivi să-şi reclame dreptul la aristocraţie, şi, după el, păduchele următor. Şi puii lor, şi rudele lor. Înnăbuşindu-şi duhoarea, ei înnaintară, siguri de inutilitatea prudenţei la un ceas atît de înnoptat. Iată-i suind pe încălţăminte. Asaltul larvelor infecte, corcite din întuneric şi urzeală, începu. Varietăţi contradictorii se găsiră strînse într-o logică alianţă. Instinctul îl împinge către cap, adversarul neiertător al păduchelui orgolios dar modest. Urcuşul accidental începe să fie populat. Ura!
Dar ochiul muncitorului e deschis. El măsoară efortul bestiolei şi aşteaptă cîrdul să ajungă mai sus...
Veniţi, gingaşi paraziţi, pe care timpurile eroice va favorizează. Păianjeni cu braţele imense, cloporte, gîngănii cu sute de picioare agile, ieşiţi din găuri, populaţi odaia şi începeţi! Omul din jilţ ar putea să vă strivească subt tălpile lui grele.

Apărut în Cronica, 3 ianuarie 1916

şi este cuprins în volumul Pamflete