joi, 10 decembrie 2009
11 decembrie, zi de bucurie
Mâine e o zi aparte, tribunalul din Răcari, sub jurisdicţia căruia se află localitatea Mereni, va decide asupra unei proprietăţi care mă interesează, nu atât locul, cât spaţiul acela familiar şi, evident, tot ce înseamnă asta. O voi prelua în “parteneriat”cu un verişor, fifty-fifty, cum s-ar spune, dar nu asta contează, dimensiunea, mărimea, măsurile, vecinătăţile... Locul ăla e al meu de drept, prin descendenţă. Aparţin spaţiului, sunt de acolo. Cu toate acestea, am nevoie şi de o decizie a tribunalui! Ca să ce? Să-mi legalizez amintirile... Sunt ale mele! Ioana e a mea! Draga de ea... Înnegurată zi, 13 iunie 2005, senină, 11 decembrie 2009.
miercuri, 9 decembrie 2009
luni, 7 decembrie 2009
sâmbătă, 5 decembrie 2009
Adversarii, de Tudor Arghezi
Blînzi, de o timiditate naturală, ei căptuşeau, ascunşi, podina şi pereţii, încuibaţi în grinzi, strecuraţi în cărţi. Oul lor tăinuit aştepta în scoarţele unui Homer căldura trebuincioasă clocirii desăvîrşite. Ei aveau să se rezolve cîndva în ploşniţe ca să străbată uscatul, şi-n molii ca să se ridice pe aripi pulverulente pînă la Sfîntul Spirit, care li s-a înfăţişat ca un porumb alb, împăiat cu vată, deasupra bibliotecii.
Către seară, omul ostenit, se aşează, calm, în jilţ, visînd un cîntec cu stihuri de rugă. Mîţa lui plecase, cîinele murise. Ploua. Fantoma imaginilor familiare pribegea prin odaie, ca o spumă alburie de fum transparent de tutun. Tăcuse şi flaşneta uliţii reci, cu trotuarele de catran şi ulei. Singur bombănitul ursuz al unui beţiv sprijinit de zăbrelele porţii mai putea fi auzit, rupt din gura lui greoaie de mîzgă, ca o voce de tobă.
În depărtările îngheţate închipuirea muncitorului căuta făptura omului viitor, victorios, acoperit acum cu platoşe lucii şi pieptare de zimţi, purtător de arme şi speranţe noi. Ochiul lui, plăsmuitor de fiinţe depline, se bucura de prefacerea omenirii în legea puterii şi a datoriei. Prin foc şi tăiş, el le vedea regenerate, mînate de o voinţă întreagă, stăpîne pe destinul lor prins ca o sabie de şoldul viguros. Vor înceta, în sfîrşit, să se mai arate viciile de trîndăvie ale neamurilor putrede şi gălăgioase. O tinereţe, neobişnuită nici gîndirii, va străluci în ochii popoarelor şi urmaşii vor fi chemaţi să zămislească veacurile cele mai grele şi mai mari...
Un păduche însă, pe furiş, se ivi să-şi reclame dreptul la aristocraţie, şi, după el, păduchele următor. Şi puii lor, şi rudele lor. Înnăbuşindu-şi duhoarea, ei înnaintară, siguri de inutilitatea prudenţei la un ceas atît de înnoptat. Iată-i suind pe încălţăminte. Asaltul larvelor infecte, corcite din întuneric şi urzeală, începu. Varietăţi contradictorii se găsiră strînse într-o logică alianţă. Instinctul îl împinge către cap, adversarul neiertător al păduchelui orgolios dar modest. Urcuşul accidental începe să fie populat. Ura!
Dar ochiul muncitorului e deschis. El măsoară efortul bestiolei şi aşteaptă cîrdul să ajungă mai sus...
Veniţi, gingaşi paraziţi, pe care timpurile eroice va favorizează. Păianjeni cu braţele imense, cloporte, gîngănii cu sute de picioare agile, ieşiţi din găuri, populaţi odaia şi începeţi! Omul din jilţ ar putea să vă strivească subt tălpile lui grele.
Către seară, omul ostenit, se aşează, calm, în jilţ, visînd un cîntec cu stihuri de rugă. Mîţa lui plecase, cîinele murise. Ploua. Fantoma imaginilor familiare pribegea prin odaie, ca o spumă alburie de fum transparent de tutun. Tăcuse şi flaşneta uliţii reci, cu trotuarele de catran şi ulei. Singur bombănitul ursuz al unui beţiv sprijinit de zăbrelele porţii mai putea fi auzit, rupt din gura lui greoaie de mîzgă, ca o voce de tobă.
În depărtările îngheţate închipuirea muncitorului căuta făptura omului viitor, victorios, acoperit acum cu platoşe lucii şi pieptare de zimţi, purtător de arme şi speranţe noi. Ochiul lui, plăsmuitor de fiinţe depline, se bucura de prefacerea omenirii în legea puterii şi a datoriei. Prin foc şi tăiş, el le vedea regenerate, mînate de o voinţă întreagă, stăpîne pe destinul lor prins ca o sabie de şoldul viguros. Vor înceta, în sfîrşit, să se mai arate viciile de trîndăvie ale neamurilor putrede şi gălăgioase. O tinereţe, neobişnuită nici gîndirii, va străluci în ochii popoarelor şi urmaşii vor fi chemaţi să zămislească veacurile cele mai grele şi mai mari...
Un păduche însă, pe furiş, se ivi să-şi reclame dreptul la aristocraţie, şi, după el, păduchele următor. Şi puii lor, şi rudele lor. Înnăbuşindu-şi duhoarea, ei înnaintară, siguri de inutilitatea prudenţei la un ceas atît de înnoptat. Iată-i suind pe încălţăminte. Asaltul larvelor infecte, corcite din întuneric şi urzeală, începu. Varietăţi contradictorii se găsiră strînse într-o logică alianţă. Instinctul îl împinge către cap, adversarul neiertător al păduchelui orgolios dar modest. Urcuşul accidental începe să fie populat. Ura!
Dar ochiul muncitorului e deschis. El măsoară efortul bestiolei şi aşteaptă cîrdul să ajungă mai sus...
Veniţi, gingaşi paraziţi, pe care timpurile eroice va favorizează. Păianjeni cu braţele imense, cloporte, gîngănii cu sute de picioare agile, ieşiţi din găuri, populaţi odaia şi începeţi! Omul din jilţ ar putea să vă strivească subt tălpile lui grele.
Apărut în Cronica, 3 ianuarie 1916
şi este cuprins în volumul Pamflete
vineri, 4 decembrie 2009
O fotografie pe zi...
Ce mai face Sartorialist? Fotografii, ce altceva! Personajul îmi este cunoscut, apare într-o postare mai veche. Ipostaza este aproape identică. Timpul trece, barba modelului creşte. Expresivitatea personajului aduce noutatea. Avem ce vedea la Sartorialist. Călătoreşte şi face fotografii. De această dată alb-negru. Tonalitatea de culoare dă expresie şi viaţă, griul e melancolic oricât ar zâmbi personajul...
marți, 1 decembrie 2009
O melodie pe zi...
Fado portuguesa e muzica, Guitarrada se cheamă melodia. Concert Mariza la Londra. Să ascultăm ce cântă şi alţii. De ce nu? Are ritm.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)