Două blonde la FHM

Un exerciţiu foto cu două blonde şi muzică potrivită egal videoclip mişto. Pentru acesta mulţumim lui Cătălin Lungu de pe blogul căruia l-am şterpelit (în combinaţie cu You Tube).

Critica, de Tudor Arghezi

Din câteva feluri de a face critică profesională, genul felurilor e, întâi, în întregime detestabil, întrucât profesia de tâlmaci, pur şi simplu, e o profesie de chelner, care transportă pe tavă, de la bucătar la client. Al doilea, felul de degustător e cel mai puţin recomandabil în literatură. Să-ţi faci un meşteşug din a scoate cu lingura sau cu paharul şi din a freca pe limbă! Dacă, din întâmplare, criticul are în ascendenţa lui un câine, ceea ce nu pare cu totul exclus în stadiul cunoştinţelor actuale, vedeţi cât de colo ce preferă estetica limbii lui.
E o critică asemănătoare cu fascinaţia pe care o exercită muzica militară, urmată de popor pe delăturile trombonului şi tobelor mari – când e admirativă şi de aceeaşi calitate cu veselia copiilor din mahala urmărind un cocoşat sau un dement, cu pocnitori şi pietre. Sinistră profesie şi lamentabil intelect de ceea ce se cheamă la Freud refulare.
Panaiot, vechiul coleg de copilărie şi şcoală, adusese din satul lui în Bucureşti o vergea prelungită cu spirală şi care servea tatălui acestui copil bestial, pădurar, la curăţit o puşcă. Duminica, Panaiot se deda plăcerii lui din ziua a şaptea. Aţâţa câinii din cartier prin zăbrele, şi când animalul îndârjit punea gura pe vârful vergelei, Panaiot, cu o mişcare de spadasin, i-o vâra adânc, zmucind-o cu sânge şi cu beregăţi. El n-a mâncat niciodată o bătaie în toată puterea cuvântului, căci şi-ar fi îngropat în sine pasiunea de hingher, şi cine ştie ce se întâmpla dacă ajungea director general de contabilitate, sau critic literar. Se poate închipui orice.
Există personagii palide, intelectualizate, şi a căror copilărie, supravegheată şi nobil derivată către preocupări de minte, a lăsat un oftat în viaţa sufletului sau o cruzime latentă. Am văzut unul care, muşcând cu convingere dintr-un cartof crud, pretindea, subt stăpânirea unui medic hipnotizator, că savurează o pară bergamotă, debarasându-şi buzele până şi de nişte sâmburi imaginari. Era destul de copt – personagiul nu cartoful – căci avea vreo patruzeci de ani.
Spectacolul e de ordinul masturbării. Criticul în luptă cu o foaie de hârtie şi o carte. În mănăstirile medievale călugării iniţiaţi înfigeau un ac în efigia personajului ce nu putea fi arestat de tribunalele inchiziţiei, cu credinţa că ochiul străpuns în portret, corespundea în natură cu pierderea lui, şi medicina timpului nu găsea alte origini junghiului intercostal decât practica de la distanţă a unei vrăjitorii bine administrată.
Evident că a lua sugestii gata făcute din mâna unui autor nu e mult onorabil şi nu demonstrează, în tabela de valori a Demonului, decât sterilitate personală.
Ori atunci, în cazul criticei de zonă uşoară, i se cere condeiului care o exercită puteri de strălucire, de elasticitate şi de vigoare, în stare să înlocuiască absenţa obiectivului cu ceremonia parcursului. De obicei puterile acestea nu se pot asocia cu preocupările minore, şi critica rămâne numai acră şi ca o tendinţă la un efect imposibil. Critica de această categorie are intenţii care nu fac doi bani, şi rezultate, în ceea ce priveşte lumina, terne şi coriace.
Căci oricum s-ar plasa în cercul soarelui, critica e o operă de artă, şi fără geniu opera de artă de orice natură e tipografică, hebdomadară, dar nulă. Efortul livresc şi cerebral savant adaogă copiei criticului virguli, pauze, nazuri simili-stilistice, ştersături, clarităţi de peniţă, darn u o scoate din emfatica ei nulitate. Ce greu izbuteşte o asemenea critică să surâdă când o caută, şi cât de incolor sceptică este aluzia când vrea să ne facă să gustăm dintr-un scepticism care decorează o imensă insignifianţă.
Critica trebuie citită ca o poemă de inteligenţă şi supusă transparenţelor şi conturelor care regenerează toată poezia, indiferent de sensul ei laudativ sau injurios, străin substanţei. Această critică nu e o dorinţă, e o realitate şi lectura ei constituie în sine o foarte delicată şi suavă petrecere intelectuală.

Publicat în Adevărul literar şi artistic, 27 august 1933,
şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979.

Clip de prezentare carte! Drăguţ!

Pentru că nu am mai văzut aşa ceva, şi mi se pare o îmbinare plăcută de fotografie, versuri, muzică, toate reunite sub forma unui clip de prezentare de carte, l-am furat de pe You Tube şi postat aici. Felicitări anticipate Corinei Pleşa (pentru carte) şi lui Cătălin Lungu pentru realizarea clipului. Foarte tare!

Apă cu făină, de Tudor Arghezi

Fruntariile n-au fost rupte, şi calul nici unui năvălitor nu le-a călcat. Fruntariile s-au călit de la sine, fără luptă, săgeţile s-au înmuiat; ştirbite, spadele s-au ştirbit în răzătoare de noroi. Prin disoluţie, s-au dezagregat metalele şi piatra. Imperiul de cocă a pus o dulce stăpânire pe întinderi: epoca de apă cu făină.
Concesii, toleranţe şi absenţa preferinţei. Aş iubi ceva şi nu mai sunt în stare; aş urâ şi nu mai pot – surâd, ca să plac şi ca nu cumva să se creadă undeva, n-aş putea hotărâ unde, că m-aş îndeletnici cu un gust sau un sentiment personal. Mi se pare că aş fi suspect dacă n-aş râde cu toată lumea şi dacă aş merge când ea stă pe loc la o răscruce de limuzine şi echipaje. Ah, lacrima! – să nu aud de ea, oftatul să nu-mi ajungă la ureche; scrâşnetul să nu-l percep, nici în fotografie. Viaţa trebuie să-mi pară suavă şi dacă gândesc, dacă scriu şi dacă mă urc la tribună, tonul trandafiriu e de rigoare.
Nu e adevărat că scrii prost şi că gândeşti strâmb. E fals că suferă cineva. Nu e nici mizerie, nici mortalitate maladivă la netimp. Nimeni nu e imbecil, nici nepregătit, nici lichea. Toţi sîntem inteligenţi şi admirabili. Epoca reprezintă apogeul colectiv: mai mult nu se poate concepe.
Nu vreau să supăr pe nimeni, căci unii cu alţii ne găsim în cele mai bune raporturi. Dacă am supărat unul, se supără toţi, fiecare supărându-se standard. Necazul, ca şi tihna, şi-a găsit un tip, conform căruia eşti indispus identic. Să nu te îndoieşti şi nu mă îndoiesc. De la îndoială vine tot răul. Să crezi când mânjitorul ţi se propune pur şi inefabil şi să pui temeiuri atunci pe ipocrizie şi laşitate şi dacă impostorul şi escrocul intelectual şi politic îţi recomandă dogme şi principii, să zici amin şi să-i pupi umbrela şi pălăria din cuier.
O serie de lucruri e o convenţie anonimă să nu apară în minte şi sub condei. Să nu zici “hoţ”: vocabulul e inelegant. Să nu zici „nulitate”, “incapacitate” – nu ştii cine se poate simţi atins şi trebuie să-ţi menajezi viitorul apropiat. Să nu ţi se pară că nişte cuvinte de scris “tâmpit” şi “dobitoc” sunt în legătură cu epoca şi să le utilizezi în abstract. Abstractul şi indefinitul supără cel mai mult. Să nu vorbeşti de barbă, ca să nu ofensezi o caricatură. Să te fereşti de termeni ca „student”, “professor”, sau “savant”; cine ştie ce se poate ascunde şi mocni subt un cuvânt.
Să nu vorbim niciodată de zahăr, de ciment - de pildă – oricât ai plăti sacul sau kilogramul. De hârtie vom vorbi foarte rar şi foarte puţin şi numai atunci când nu e nevoie.
Oricare ar fi revoltele şi scârbele tale, tace-le, zâmbeşte-le; trăieşti în epoca de cocă şi de şpriţ. Cârciumarul care a imaginat amestecul hibrid al vinului de struguri cu sifonul a fost un mare psiholog şi el a creat fără să ştie o ţară nouă: Spritzland. Tace-le, zâmbeşte-le şi dacă vrei dezgustă-te numai de tine: nu are consecinţe.
Să-ţi faci o educaţie a odraslelor, liniate ca un caiet de socoteli, în pătrate mărunte, uşor de supravegheat. Învaţă-ţi copiii să mintă cu agerime şi să se falsifice cu entuziasm. Dacă printre picături îţi vei putea decide nevasta să iasă la anumite ore şi să se absenteze oportun, beneficiile sufleteşti vor putea să fie sporite cu importante aporturi conjugale. În special, îngrijeşte de viciile şefilor tăi şi furnizează dacă se poate şi dispui de o familie bine aprovizionată, pentru toată ierarhia. Vicii feminine şi vicii masculine, le poţi satisface pe toate şi pe cele din urmă cu împărtăşaniile-ţi proprii: lauda, mersul pe burtă, transportarea scuipătorii, articolul de gazetă. Partea întâia se numeşte: închide ochii, iar a doua: deschide-i bine.
În literatură şi politică, bineînţeles toată lumea e talentată, valoroasă, incomparabilă şi toate cărţile sunt fenomenale. Stupiditate nu există nici aici. Vei face o literatură şi vei inaugura o activitate de presă, care să producă foarte multă plăcere. Arta scrisului şi apostolatul ideilor trebuiesc întoarse la menirea lor, să facă bine la stomac şi să puie vanitatea în stare de spasm delicios. Flatează dacă nu oamenii direct, măcar ideile lor cele mai false şi mai comune. Lectorul se împacă foarte bine şi cu o agresivitate care-i în fond o mângâiere profundă, căci nu mai lingi o mână pe dinafară ci un abdomen pe dinlăuntru. Sînt câteva atitudini eroice extrem de rentabile pentru cel care le poate îmbrăca fără falsă pudoare, în ideile admise şi banalizate. Pune mâna pe o idee banală şi admisă şi fă-ţi din ea un steag revoluţionar. Întinereşte un zeu şi fă-te că regreţi cu pumnii şi cu zbierătul un timp acceptat în istorie. Îţi recomand două mari şi infailibile surse de succes şi procopseală: credinţa strămoşilor şi naţia. La fiecare treizeci de ani, câte o serie de exemplare au făcut excelentă carieră cu acest capital. Însă să-l exploatezi la o temperatură, pe care un vocabular inept a însemnat-o cu calificativul: neruşinare. Că strămoşii tăi au păscut caprele la Adrianopole, că au fost nişte splendizi şătrari însă ţigani, nu importă. Învăţătura prinde şi învăţătorul prinde şi el.
Unde se grăbesc atâţi oameni îmbrăcaţi corect în haină cu coadă neagră, forfotind paralel şi în zig-zag, fără o ţintă imediată? Fiecare duce o tavă nevăzută şi un şervet nevăzut la subsoară şi fiecare vrea să servească. Sînt chelnerii epocii, pasionaţi de un stăpân, care-i aşteaptă şi-i utilizează pe rând.
O singură neplăcere poate să se ivească şi să strice atâta armonie şi reciprocă regulă de concesii şi consimţiri. Un eveniment. Un eeveniment care nu va putea să le folosească nici la birt, nici la cafenea, nici la bucătărie, la şcoală şi biblioteci, mâinile lor fiind mult prea fine, sufletul lor mult prea gol şi personalitatea lor mult prea abdicată. Atunci, o să putem asista la spectacolul de fracuri, de smoking, de redingotă şi de chelneri, alergând să fugă, lăsând greutăţile dure în seama celor care nu s-au întrecut cu ei. Şi nu va mai fi nici un drum destul de neted şi de lung, pentru lamentabila lor şchiopătare.

Publicat în Adevărul literar şi artistic, 10 septembrie 1933
şi cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Otrava, de Tudor Arghezi

Heinrich Ibsen, mi se pare, a făcut, după fabulişti, descoperirea că omul e adeseori o reproducere a unui animal dintr-altă specie decât a lui. Fără să fi avut în ascendenţa cunoscută de pildă porci, sunt semeni de-ai noştri care-i evocă de la prima vedere şi fără nicio figuraţie tendenţioasă. Spaţiul dintre bărbie şi urechi, dilatarea maxilară, ochii mici, buzele şi nasul, totalizate dau mai mult decât o asemănare. În pantalonii sau în fusta modelului, evoluat până la jurnalul de mode, se ghiceşte deasupra unui punct buzat coada învârtită a străbunului anonim, încurcat într-un copac genealogic.
Cu toate că, scoborâtor, zice-se, din maimuţă, omul nu o aminteşte normal. Unii reprezintă direct gorilul, cimpanzeul, cinocefalul. Şarpele e prezent în ochii întunecaţi ai pizmaşului, care neavând curajul să asasineze, muşcă şi neputând nici muşca, se dă la om cu gingiile goale şi cu limba căscată. Şarpele surogat. În bucătăriile râncede gândacii bruni fug de lampă cu câte un ou îndărăt: subsecretar cu ghiozan. Anumită proză de ziar se asimilează cu opera căţelului pe o suprafaţă netedă, alunecând pe rădăcina cozii ca-n tobogan, cu o intenţie de higienist.
Asemănările sunt în general fizice şi morale, dar la scheme precise corespund caracteristice identice. Şi reacţiunile sunt identice. Conversând cu câte cineva, te ştergi involuntar dedesubtul scaunului pe picioare. Ai impresia inconştientă că ai călcat în ceva şi te-ai umplut. Ţi se prezintă un domn corect, priceput în poezie, muzică şi pictură, şi-ţi miroase a şoarec. Are aderenţe cu şobolanii. Şi dinţii de sus, strânşi strâmb laolaltă, într-un surâs ca pe o ghindă, trădează obscurele ancestralităţi. Duhoarea de coteţ care împute de-a dreptul cuvintele alese, ale câte unui delicat, select şi sentimental, e altceva: asta aparţine fiziologiei.
În curtea cu păsări a gospodăriei sunt însă găini cu nume şi atribuţii de cucoană, Madama, Franţuzoaica, dna Ana, Licenţiata în teologie. O gâscă, respectată în familie, are prestigiul unei profesoare de matematici inginer. Porumbiţa cu crinolină albă e Principesa...
Împerecherile disparate intră în probleme de psihologie. Otrava ciupercilor zace în unii oameni, predispuşi la cancer. Posomorâţi şi vineţi, ei suferă de toate sănătăţile, bucuriile şi succesele altora. Parcă hrăniţi cu păr şi rămăşiţe de muşama şi piele, ei clocesc în stomac o bubă rea, care dacă nu se exprimă încă pentru chirurgie sau cioclu, îşi caută o evacuare morbidă pe calea tiparului sau în grai. Când apare dintre ei un reformator, un dictator ori un ministru, e o calamitate. Tinereţea are ordin să fie bătrânicioasă, ograzul trebuie ofilit, surâsul eliminat; inocenţa exasperă. De la otravă la nebunie distanţa e neînsemnată, ferocitatea devine epidemică şi un popor întreg se contaminează de ura bolnavului lăsat liber împotriva omenirii. O armată de milioane de nebuni porneşte la căsăpie şi dă de lucru ani de zile popoarelor de pe glob, moarte, mizerie şi spaimă.
Otrava ţine minte şi mocneşte răzbunări fără scadenţă. În viaţa presei, îmbulzită, se întâmplă să loveşti cu cotul pe câte un minuscul potentat, prevăzut cu o pungă de venin iritată orgolios. Uită omul şi vânătăile de hazard; acela nu poate să uite că i-ai modificat deschizând umbrela direcţia colţului batistei. La înghesuială ţi se mai turteşte pălăria: acela îţi cere să-i cumperi una nouă. Pentru că se amestecaseră inoportun într-o chestiune de artă, un medic de genito-urinare şi un advocat au primit odinioară un rapid bobârnac. După 10 ani, la o adunare, am fost prezentaţi unul altuia, subsemnatul şi advocatul, care îngălbenind, a trecut în vânăt. Rămăsesem cu mâna în aer şi el se căuta în buzunare, apoi în portmoneu cu febrilitate. Avea un document. Mi l-a arătat aproape leşinat: trei rânduri tăiate din articolul meu, nici cât un răvaş de plăcintă. Aşteptase 10 ani încordat, 10 ani l-a chinuit un venin atroce. Şi în toată vremea asta, noi ceştilalţi, sănătoşi la inimă şi la minte, râdeam, cântam, fluieram şi ni-era veselă viaţa printre animalele autentice şi ciupercile nestrămutate, cu care seamănă omul.

Publicat în Bilete de Papagal, 12 ianuarie 1945,

şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Creşte Airspace, creşte

Airspace. Pui, plasture, vaccin.
E mic şi prost, atehnic, nu ştie să vorbească, să scrie, merge de-a buşilea, nu doarme bine, nu mănâncă la timp şi nici suficient. Obrazul e retras, dar curat, nu are nici măcar reflexul zâmbetului.
Deşi l-am înfiat recent, eu, tutorele lui legal, ştiu că Airspace face bine la cord, reglează orice aritmie a acestuia. Tiroida îşi revine şi ea. E plasture la tâmplă şi călcâi. Pe coate şi genunchi nu s-a rănit încă. Şi nici porcina, vacă proastă, nu l-a atins…
E viu, şi chiar dacă nu a învăţat să zâmbească, el ştie totuşi să râdă. Ca orice copil, e neastîmpărat şi dornic să cunoască şi să se joace cu alţi copii. Numai aşa va putea creşte sănătos. Şi-a făcut prieteni noi, aici, http://100ro.blogspot.com/ pe care îi salută timid.

Cu ce se mângâie un imbecil, de Tudor Arghezi

Folosul că trăieşti între câini, mâţe şi găini e înainte de toate moral. Pisicile şi dulăii nu dau, ca păsările, ouă şi nu dau nimic, afară de osteneală cu mătura, cu grebla, dar naturalia non turpia… Mai lipsesc din universitatea ogrăzii un cal, un bou şi un măgar pentru ca să fie aproape toate facultăţile casnice reprezentate. Cât priveşte broasca, bufniţa, ariciul, aceste blânde vieţuitoare ar corespunde cu nişte cursuri serale care ţin toată noaptea. Noctambulismul nu e o invenţie a jucătorilor de pocher, ci cea mai veche noctambulă e luna, pribeagă prin răspântiile cu becuri de stele, şi palidă ca o băutoare de absint.
Între oameni sînt tot soiul nu atât de varietăţi cât mai ales de variabilităţi. Că unul vine pe lume cârn şi altul prea lung la nas nu supără genul. Ceea ce jigneşte la om şi cu deosebire la omul civilizat e aptitudinea lui de a schimba câte nasuri doreşti şi oricâte obraze, pe care le poartă cu sine în buzunar. Tehnica transformării, atât a fizionomiei cât şi a capului cu totul, a dus la perfecţiune de materiale, subţiate treptat, până a le obţine aproape abstracte şi făcând cu putinţă transformarea lor lesnicioasă, fără să incomodeze mai mult ca un pachet de ţigări.
O infimă fracţiune de indivizi înţeleg lucrurile într-altfel, probabil cei mai mărginiţi, din care face parte cu evidentă neruşinare şi semnatarul. Noroc pentru colectivitate, că ei n-au nici un rol social şi că se fac de râs, când pe amvoane, când în scris, recomandând portul pe toată viaţa al unei singure fizionomii, pretinzând că nu s-ar uza la purtare, şi că nu trebuie dată la spălat. Relativ, ca să spunem aşa, la convingeri şi credinţe (vai! ce arhaisme!) schimbate săptămânal sau aninate pe anumite zilede călindar, un om politic eminent, şi fără îndoială de al nostru, a proclamat odinioară un mare adevăr, că numai proştii nu-şi primenesc părerile de câteva ori pe an.
Dar ce sînt animalele altceva, decît nişte proaste, de vreme ce se şi numesc dobitoace? Există şi la om această prostie masivă care face câteodată cât o inteligenţă şi-l face să prefere semenilor lui societatea câinilor, a mâţelor, a cocoşilor, a pomilor şi a florilor.
Nu-ţi poţi închipui, domnule cititor, de la etajul al zecelea al unui bloc ornat cu mozaicuri şi reflexe de sidef, ce bine te simţi între necuvântătoare şi nescriitoare. Fiecare pasăre piere pe limba ei. Curcanul nu face ca pitulicea, vrabia nu vrea să fie privighetoare, broasca numai în fabulă se umflă cât vaca. Cireşul nu dă caise, ciuperca nu face frunze, crăiţa îşi păstrează mirosul ei şi nu ia cu împrumut aromele crinului şi ale rozei. Te duci cu coşul de papură şi aduni ouăle găinii: ea nu dă portocale, nici mingi.
A! iată porcul. Bună dimineaţa, porcule, ia dă-te niţel deoparte să-ţi curăţ murdăria. Murdăria d-tale îmi place: atâta ştii, atâta faci şi nu te încurci cu idealuri mai sus de coada dumitale răsucită, ca să le spurci.

Publicat în Adevărul, 8 mai 1946,
şi face parte din volumul Pamflete.