Apă cu făină, de Tudor Arghezi

Fruntariile n-au fost rupte, şi calul nici unui năvălitor nu le-a călcat. Fruntariile s-au călit de la sine, fără luptă, săgeţile s-au înmuiat; ştirbite, spadele s-au ştirbit în răzătoare de noroi. Prin disoluţie, s-au dezagregat metalele şi piatra. Imperiul de cocă a pus o dulce stăpânire pe întinderi: epoca de apă cu făină.
Concesii, toleranţe şi absenţa preferinţei. Aş iubi ceva şi nu mai sunt în stare; aş urâ şi nu mai pot – surâd, ca să plac şi ca nu cumva să se creadă undeva, n-aş putea hotărâ unde, că m-aş îndeletnici cu un gust sau un sentiment personal. Mi se pare că aş fi suspect dacă n-aş râde cu toată lumea şi dacă aş merge când ea stă pe loc la o răscruce de limuzine şi echipaje. Ah, lacrima! – să nu aud de ea, oftatul să nu-mi ajungă la ureche; scrâşnetul să nu-l percep, nici în fotografie. Viaţa trebuie să-mi pară suavă şi dacă gândesc, dacă scriu şi dacă mă urc la tribună, tonul trandafiriu e de rigoare.
Nu e adevărat că scrii prost şi că gândeşti strâmb. E fals că suferă cineva. Nu e nici mizerie, nici mortalitate maladivă la netimp. Nimeni nu e imbecil, nici nepregătit, nici lichea. Toţi sîntem inteligenţi şi admirabili. Epoca reprezintă apogeul colectiv: mai mult nu se poate concepe.
Nu vreau să supăr pe nimeni, căci unii cu alţii ne găsim în cele mai bune raporturi. Dacă am supărat unul, se supără toţi, fiecare supărându-se standard. Necazul, ca şi tihna, şi-a găsit un tip, conform căruia eşti indispus identic. Să nu te îndoieşti şi nu mă îndoiesc. De la îndoială vine tot răul. Să crezi când mânjitorul ţi se propune pur şi inefabil şi să pui temeiuri atunci pe ipocrizie şi laşitate şi dacă impostorul şi escrocul intelectual şi politic îţi recomandă dogme şi principii, să zici amin şi să-i pupi umbrela şi pălăria din cuier.
O serie de lucruri e o convenţie anonimă să nu apară în minte şi sub condei. Să nu zici “hoţ”: vocabulul e inelegant. Să nu zici „nulitate”, “incapacitate” – nu ştii cine se poate simţi atins şi trebuie să-ţi menajezi viitorul apropiat. Să nu ţi se pară că nişte cuvinte de scris “tâmpit” şi “dobitoc” sunt în legătură cu epoca şi să le utilizezi în abstract. Abstractul şi indefinitul supără cel mai mult. Să nu vorbeşti de barbă, ca să nu ofensezi o caricatură. Să te fereşti de termeni ca „student”, “professor”, sau “savant”; cine ştie ce se poate ascunde şi mocni subt un cuvânt.
Să nu vorbim niciodată de zahăr, de ciment - de pildă – oricât ai plăti sacul sau kilogramul. De hârtie vom vorbi foarte rar şi foarte puţin şi numai atunci când nu e nevoie.
Oricare ar fi revoltele şi scârbele tale, tace-le, zâmbeşte-le; trăieşti în epoca de cocă şi de şpriţ. Cârciumarul care a imaginat amestecul hibrid al vinului de struguri cu sifonul a fost un mare psiholog şi el a creat fără să ştie o ţară nouă: Spritzland. Tace-le, zâmbeşte-le şi dacă vrei dezgustă-te numai de tine: nu are consecinţe.
Să-ţi faci o educaţie a odraslelor, liniate ca un caiet de socoteli, în pătrate mărunte, uşor de supravegheat. Învaţă-ţi copiii să mintă cu agerime şi să se falsifice cu entuziasm. Dacă printre picături îţi vei putea decide nevasta să iasă la anumite ore şi să se absenteze oportun, beneficiile sufleteşti vor putea să fie sporite cu importante aporturi conjugale. În special, îngrijeşte de viciile şefilor tăi şi furnizează dacă se poate şi dispui de o familie bine aprovizionată, pentru toată ierarhia. Vicii feminine şi vicii masculine, le poţi satisface pe toate şi pe cele din urmă cu împărtăşaniile-ţi proprii: lauda, mersul pe burtă, transportarea scuipătorii, articolul de gazetă. Partea întâia se numeşte: închide ochii, iar a doua: deschide-i bine.
În literatură şi politică, bineînţeles toată lumea e talentată, valoroasă, incomparabilă şi toate cărţile sunt fenomenale. Stupiditate nu există nici aici. Vei face o literatură şi vei inaugura o activitate de presă, care să producă foarte multă plăcere. Arta scrisului şi apostolatul ideilor trebuiesc întoarse la menirea lor, să facă bine la stomac şi să puie vanitatea în stare de spasm delicios. Flatează dacă nu oamenii direct, măcar ideile lor cele mai false şi mai comune. Lectorul se împacă foarte bine şi cu o agresivitate care-i în fond o mângâiere profundă, căci nu mai lingi o mână pe dinafară ci un abdomen pe dinlăuntru. Sînt câteva atitudini eroice extrem de rentabile pentru cel care le poate îmbrăca fără falsă pudoare, în ideile admise şi banalizate. Pune mâna pe o idee banală şi admisă şi fă-ţi din ea un steag revoluţionar. Întinereşte un zeu şi fă-te că regreţi cu pumnii şi cu zbierătul un timp acceptat în istorie. Îţi recomand două mari şi infailibile surse de succes şi procopseală: credinţa strămoşilor şi naţia. La fiecare treizeci de ani, câte o serie de exemplare au făcut excelentă carieră cu acest capital. Însă să-l exploatezi la o temperatură, pe care un vocabular inept a însemnat-o cu calificativul: neruşinare. Că strămoşii tăi au păscut caprele la Adrianopole, că au fost nişte splendizi şătrari însă ţigani, nu importă. Învăţătura prinde şi învăţătorul prinde şi el.
Unde se grăbesc atâţi oameni îmbrăcaţi corect în haină cu coadă neagră, forfotind paralel şi în zig-zag, fără o ţintă imediată? Fiecare duce o tavă nevăzută şi un şervet nevăzut la subsoară şi fiecare vrea să servească. Sînt chelnerii epocii, pasionaţi de un stăpân, care-i aşteaptă şi-i utilizează pe rând.
O singură neplăcere poate să se ivească şi să strice atâta armonie şi reciprocă regulă de concesii şi consimţiri. Un eveniment. Un eeveniment care nu va putea să le folosească nici la birt, nici la cafenea, nici la bucătărie, la şcoală şi biblioteci, mâinile lor fiind mult prea fine, sufletul lor mult prea gol şi personalitatea lor mult prea abdicată. Atunci, o să putem asista la spectacolul de fracuri, de smoking, de redingotă şi de chelneri, alergând să fugă, lăsând greutăţile dure în seama celor care nu s-au întrecut cu ei. Şi nu va mai fi nici un drum destul de neted şi de lung, pentru lamentabila lor şchiopătare.

Publicat în Adevărul literar şi artistic, 10 septembrie 1933
şi cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979