Tudor Arghezi - Despre scriitori…

În generaţia de azi, a celor ce mânjesc hîrtia şi dizolvă cuvintele în multă salivă sentimentală, originalitatea s-ar dovedi cam greu. De la cei mai tradiţinali pînă la cei care se complac în sineş subt denumire de moderni, actori banali ai unei sensibilităţi streine, nulităţile abundă. Literatura, stagnantă, e ca o gară de marfă în care vagoanele s-au oprit, şi grînele putrede şi fermentate irump din sacii sparţi, şi înămolesc terenul.
Pentru cîţiva scriitori justificaţi de un talent, de o dibăcie sau pornire, zac sute pe caldarîmul artei, întinşi ca nişte cîini ce-şi caută-n blană puricii la soare. Lenea lor se mişcă lent, într-o zi, cu umbra lor culcată, din stînga la dreapta. Lumina le răsare pe sprîncene, şi pînă seara le ajunge-n spinare. Aceşti ţigani ai artei visează, se scarpină, oftează, sînt amorezaţi şi cîntă...
Scrisul lor e ciunt. Fraza lor fără desen, fără ritm, fără asprimi şi rotunjimi, tînjeşte se-ntinde, zemoasă, sau se risipeşte ca praful. Niciodată nu s-a scris mai mult şi totodată mai puţin. Povestitorul trece prin povestea lui cu căruţa: nimic nu se vede, din ce atinge, că s-a strecurat prin mîna lui, care nu ştie să apuce; totul curge ca să curgă. Poetul, beteag, se tîrăşte din stih în stih pe burtă şi oftează cu nasul în parfume pe care nu-i în stare să le evoce. Ei nu cunosc, bieţii scriitori, o artă înnăscută, înnafară de literatură, o vigoare ce vine din pămînt, din aer, din cer, din sînge. Ei au citit şi citesc, şi după ce citesc se pun să scrie şi ei – şi iată de ce sunt scriitori. Sceptici din nerozie şi orientalism, ei nu pot să priceapă viaţa, n-au pentru ea niciun sentiment, nu se pasionează, nu izbucnesc, nu se revoltă, nu urăsc, nu iubesc, nu vor, nu văd, nu ştiu. E o emasculare profundă, şi de aceea scriitorii noştrii şi îmbătrînesc atît de iute.
Scriitorii aceştia, majoritatea, apreciază lucrurile cu toţii într-un singur fel. Ei n-au nemulţumiri cerebrale. Citind şi tocind aceeaşi autori, mulţumită cărora viază ca intelecţi, ei şi-au fabricat un calîp. Tot ce nu pot ei vîrî în forma lor, îi derutează, îi irită, îi jigneşte, îi ucide. Natura cu aceleaşi degete imaculate frămîntă şi excrementul, deschide şi buzele impalpabile ale florilor, desface şi genele de argint ale stelelor albe. Scriitorul are mintea calică şi strînsă ca o găleată. Scriitorii şi-au ales ca specialitate natura superficială: ei pasc iarba, florile. Îndată ce inspiraţia vine dintr-altă parte decît olfactivul lor, scriitorii sunt înspăimîntaţi. Ei bine, şi florile culese de ei, cîntate de ei, se spurcă, se trivializează: o bună parte din frumuseţea cea trandafirie a naturii au compromis-o nu reclamele comerciale împotriva cărora artiştii streini luptă în Societăţi şi Ligi, dar scriitorii, scriitorii mediocri, tîrla, imbecilii cei mai mulţi ai peniţei.
Literatura trebuie întinerită. Bineînţeles că fără individualităţi primenirea ei e cu neputinţă. Orişicum, o disciplină care să înceapă cu apa şi săpunul şi să termine cu munca pămîntului şi cu meşteşugul, poate să perfecţioneze aceste organisme, elementare şi proaste.
Trebuieşte întinerită mintea scăzută şi ramolită a epocii noastre literare. Trebuiesc înjugaţi la viaţă domnii scriitori, şi purtaţi energic, în numele artei care-i ignoră, pe brazdele mari ale lumii. Pînă ce nu-şi vor rupe genunchii, nu-şi vor beli fruntea de pămînt şi piatră, pînă ce nu-şi vor îngropa picioarele în ţărînă, ei nu vor putea înţelege, din cafenea şi berărie, unde se confundă cu chelnerii adormiţi pe picioare, nici viaţa şi nici arta.
Cu încetul sufletul lor se va lărgi, se va face încăpător şi luminos. Ei vor şti să preţuiască amănunţit darurile de cuvinte şi de idei pe care ajung să le merite, aruncate înnaintea lor, gratuit, ca nişte mărgăritare. Ei vor înţelege idealismul veşnic şi universal al naturii, pe care un gîndac ciugulitor în umezeală îl simte şi-l trăieşte mai bine ca un scriitor.
Şi dacă nu vor putea realiza arta şi literatura pentru care nimeni nu se alege singur, ei vor merita strîngerea de mînă, francă şi omenească, a aceluia care o înfăptuieşte împotriva tuturor, cu pasiunea, iubirea şi idealismul lui...

---

Apărut în Seara, 13 mai 1913 şi este conţinut
în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Bugs Bunny dansează

Create your own video slideshow at animoto.com.

O melodie pe zi...

Emiliana Torrini, o artistă de pe altă planetă. Aici cu Birds. De ascultat... e din alt spaţiu.

Bugs Bunny

Permis şi nepermis, de Tudor Arghezi

Vorbeşte dascălul de morală…
Dascălul de morală e jignit cu înlesnire. Invectiva, sarcasmul, ironia îl mişcă şi-l frămîntă. La fiece baston, pe care-l ridici ca să goneşti o singură potaie, răcnesc toate potăile şi fug. De ce? Din pricina solidarităţii? Nu! De teamă. În rănile celui nimerit cu băţul, dascălul de morală prevede o ameninţare personală.
Cuvinte ca prea, foarte, prea mult, mai domol... sunt exclamaţiile şi formulele lui preliminare. Îmblînzeşte cu ele sau ascute calificativul. De umbli să stingi o idee parazitară sau să striveşti o nevăstuică socială, pielea dascălului de morală, furnicată rece, se strînge. Tot ce atacă o teză sau o situaţie, tot ce iese din convenţia formelor care caută să te împresoare şi să te mistuie, trece drept tendinţă imorală. Dascălul de morală umblă după argumentarea moale, după idealismul inexpresiv, după stilul administrativ şi timid. Din viaţa glasului el înţelege numai şoapta. Puterilor de luptă le pune surdină: laşitatea sau ipocrizia, marile doici clasice ale omenirii. Universul îl concepe surdo-mut, cel mult telefonic.
După aşezarea proprietăţii s-a emis îndată un precept de asigurare: “Să nu furi!” – perfecţionat prin adaosul: ”Munceşte!”
“Nu fura!” este jandarmul lui “M-am înnavuţit”. Într-altfel, gestul furtului ar fi socotit între mişcări: aviaţie, înot, gimnastică şi vînătoare – iar lenea intelectualizată a pisicii, în loc să ne repugne, ne-ar face plăcere. Nicio morală nu cuprinde porunca: “Fii intelligent!” Inteligenţa, intolerantă şi corozivă, leneveşte jocul moral şi descoperă jocul virtuţilor dăscălimii de morală.
Temperamentului academic, compus din hîrtie multă şi paie sufleteşti, îi e groază de violenţă şi ironie. În lumea zisă morală, lucrurile se petrec pe targă şi-n bumbac. Ideile şi simţirile sunt purtate lin şi cu întristare, ca nişte cadavre de femei, prea tinere moarte. Nu e permis să duci, subt braţul viguros care le strînge, şi la piept, vietăţi sufleteşti neliniştite, violente, răzvrătite.
Dascălul de morală nu este totuşi viaţa întreagă, care se zbate şi luptă subt ochelarii călări pe nasul lui... În violenţă îşi aşteaptă elanul o rădăcină fierbinte şi nouă. Stilizată, violenţa se prezintă în artă şi literatură, ca piatra constructivă.
Fie permisă de-vreme-ce zvîcneşte în arterele universului şi resorturile ei ridică sufletele şi speranţele. Totul este permis, căci nimic nu poate, într-o minte liberă, să fie interzis. La temperatura de sinceritate a violenţei se volatilizează sau se adună aliajele sociale şi sufleteşti cele mai rezistente. Cei mulţumiţi cu căldicel şi acrişor vor avea fără voie să guste din amarul profund şi toxic, în mijlocul banchetului lor. Cele nepermise vor fi introduse cu forţa în rîndul celorlalte.
Scoateţi pene noi... Înmuiaţi-le de-a dreptul în otravă, nemoleşiţi de jilţul în care veţi avea timpul să dormiţi.
Numai că penei voastre trebuie să-i scapere-n vîrf o strălucire de foc...

Apărut în Seara, 21 martie 1913, şi este cuprins
în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Constanţa 2010

From

Constanţa-istorie într-o cochilie

Multietnic şi turistic, Constanţa este un oraş al pescăruşilor şi un oraş-port. Marea care închide orizontul estic al oraşului şi valurile care se sparg ritmic de ţărm îţi dau echilibrul şi energia necesare pentru a înfrunta dinamica unor noi realităţi, plăcute sau nu. Dar să las deoparte consideraţiile personale.
Luat la pas sau cu autobuzul, de la Poarta 6 (capătul portului) spre Poarta 2 (zona veche şi intrare în Şantierul Naval) oraşul se prezintă cochet, străzile sunt înguste, drepte, curate şi bine întreţinute, parcă taie oraşul în felii de la un capăt la altul.
Clădirile din zona veche nu sunt înalte, unele dintre ele renovate, altele în ruină, dar toate păstrează arhitectura timpului cînd au fost construite. Toate acestea se aşază pe un relief înclinat de colină. Relief-scoică sau cochilie aş spune, asta ca să preiau denumirea unor vietăţi marine a căror formă reflectă proiecţia în miniatură a geografiei oraşului.
Pescăruşii te salută la tot pasul, ei sunt adevăraţii stăpîni ai oraşului, ai Portului, Şantierului Naval, Farului şi, de ce nu? ai mării. Se cazează unde vor ei: pe un hotel de cinci stele sau pe orice terasă, n-au nicio restricţie. Ei sunt turiştii permanenţi ai oraşului, au regim all-inclusive, evident consumaţia este free. Nu ştiu dacă sunt bine primiţi la Acvarium, dar oricum au ca alternativă imensitatea Mării Negre, cu diversitatea ei culinară şi, ca relaxare.
Pentru că nu am perspectiva aeriană a pescăruşilor (nu am aripi!), şi voiam să privesc oraşul de sus, am vizitat Moscheea. Din Minaretă priveliştea e copleşitoare, iar vîntul bate cu putere la aceea înălţime. Dar ce contează, e 1 ianuarie, afară sunt 14 grade, oraşul e aproape pustiu, bătrîna musulmană care îngrijeşte Moscheea mătură liniştită curtea interioară... Allah e mare! O plăcuţă de marmură lipită pe un perete la intrare ne informează că Moscheea dispune de încălzire proprie prin bunăvoinţa unui etnic turc cu dare de mînă care le-a cumpărat centrală termică! Şi-uite-aşa Allah se îngrijeşte de confortul termic al supuşilor Săi! Dar cui îi pasă?
Altfel, eu păstrez în minte imaginea portului Constanţa. Patru zile la rînd am privit navele care au intrat (respectiv părăsit) dana portului. Nu singur, ci împreună cu pescăruşii. Imaginile sunt totuşi diferite. Ei privesc oraşul de la înălţime... şi numai de acolo. Eu doar de jos, dar prin lentila Carl Zeiss a aparatului foto. Deşi perspectivele sunt diferite, oraşul este acelaşi. Nu ştiu ce văd pescăruşii, dar ce am privit eu mi-a plăcut: oraşul Constanţa, plaja, marea şi pescăruşii.

Constanţa-istorie într-o cochilie