Permis şi nepermis, de Tudor Arghezi

Vorbeşte dascălul de morală…
Dascălul de morală e jignit cu înlesnire. Invectiva, sarcasmul, ironia îl mişcă şi-l frămîntă. La fiece baston, pe care-l ridici ca să goneşti o singură potaie, răcnesc toate potăile şi fug. De ce? Din pricina solidarităţii? Nu! De teamă. În rănile celui nimerit cu băţul, dascălul de morală prevede o ameninţare personală.
Cuvinte ca prea, foarte, prea mult, mai domol... sunt exclamaţiile şi formulele lui preliminare. Îmblînzeşte cu ele sau ascute calificativul. De umbli să stingi o idee parazitară sau să striveşti o nevăstuică socială, pielea dascălului de morală, furnicată rece, se strînge. Tot ce atacă o teză sau o situaţie, tot ce iese din convenţia formelor care caută să te împresoare şi să te mistuie, trece drept tendinţă imorală. Dascălul de morală umblă după argumentarea moale, după idealismul inexpresiv, după stilul administrativ şi timid. Din viaţa glasului el înţelege numai şoapta. Puterilor de luptă le pune surdină: laşitatea sau ipocrizia, marile doici clasice ale omenirii. Universul îl concepe surdo-mut, cel mult telefonic.
După aşezarea proprietăţii s-a emis îndată un precept de asigurare: “Să nu furi!” – perfecţionat prin adaosul: ”Munceşte!”
“Nu fura!” este jandarmul lui “M-am înnavuţit”. Într-altfel, gestul furtului ar fi socotit între mişcări: aviaţie, înot, gimnastică şi vînătoare – iar lenea intelectualizată a pisicii, în loc să ne repugne, ne-ar face plăcere. Nicio morală nu cuprinde porunca: “Fii intelligent!” Inteligenţa, intolerantă şi corozivă, leneveşte jocul moral şi descoperă jocul virtuţilor dăscălimii de morală.
Temperamentului academic, compus din hîrtie multă şi paie sufleteşti, îi e groază de violenţă şi ironie. În lumea zisă morală, lucrurile se petrec pe targă şi-n bumbac. Ideile şi simţirile sunt purtate lin şi cu întristare, ca nişte cadavre de femei, prea tinere moarte. Nu e permis să duci, subt braţul viguros care le strînge, şi la piept, vietăţi sufleteşti neliniştite, violente, răzvrătite.
Dascălul de morală nu este totuşi viaţa întreagă, care se zbate şi luptă subt ochelarii călări pe nasul lui... În violenţă îşi aşteaptă elanul o rădăcină fierbinte şi nouă. Stilizată, violenţa se prezintă în artă şi literatură, ca piatra constructivă.
Fie permisă de-vreme-ce zvîcneşte în arterele universului şi resorturile ei ridică sufletele şi speranţele. Totul este permis, căci nimic nu poate, într-o minte liberă, să fie interzis. La temperatura de sinceritate a violenţei se volatilizează sau se adună aliajele sociale şi sufleteşti cele mai rezistente. Cei mulţumiţi cu căldicel şi acrişor vor avea fără voie să guste din amarul profund şi toxic, în mijlocul banchetului lor. Cele nepermise vor fi introduse cu forţa în rîndul celorlalte.
Scoateţi pene noi... Înmuiaţi-le de-a dreptul în otravă, nemoleşiţi de jilţul în care veţi avea timpul să dormiţi.
Numai că penei voastre trebuie să-i scapere-n vîrf o strălucire de foc...

Apărut în Seara, 21 martie 1913, şi este cuprins
în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979