Apă cu făină, de Tudor Arghezi

Fruntariile n-au fost rupte, şi calul nici unui năvălitor nu le-a călcat. Fruntariile s-au călit de la sine, fără luptă, săgeţile s-au înmuiat; ştirbite, spadele s-au ştirbit în răzătoare de noroi. Prin disoluţie, s-au dezagregat metalele şi piatra. Imperiul de cocă a pus o dulce stăpânire pe întinderi: epoca de apă cu făină.
Concesii, toleranţe şi absenţa preferinţei. Aş iubi ceva şi nu mai sunt în stare; aş urâ şi nu mai pot – surâd, ca să plac şi ca nu cumva să se creadă undeva, n-aş putea hotărâ unde, că m-aş îndeletnici cu un gust sau un sentiment personal. Mi se pare că aş fi suspect dacă n-aş râde cu toată lumea şi dacă aş merge când ea stă pe loc la o răscruce de limuzine şi echipaje. Ah, lacrima! – să nu aud de ea, oftatul să nu-mi ajungă la ureche; scrâşnetul să nu-l percep, nici în fotografie. Viaţa trebuie să-mi pară suavă şi dacă gândesc, dacă scriu şi dacă mă urc la tribună, tonul trandafiriu e de rigoare.
Nu e adevărat că scrii prost şi că gândeşti strâmb. E fals că suferă cineva. Nu e nici mizerie, nici mortalitate maladivă la netimp. Nimeni nu e imbecil, nici nepregătit, nici lichea. Toţi sîntem inteligenţi şi admirabili. Epoca reprezintă apogeul colectiv: mai mult nu se poate concepe.
Nu vreau să supăr pe nimeni, căci unii cu alţii ne găsim în cele mai bune raporturi. Dacă am supărat unul, se supără toţi, fiecare supărându-se standard. Necazul, ca şi tihna, şi-a găsit un tip, conform căruia eşti indispus identic. Să nu te îndoieşti şi nu mă îndoiesc. De la îndoială vine tot răul. Să crezi când mânjitorul ţi se propune pur şi inefabil şi să pui temeiuri atunci pe ipocrizie şi laşitate şi dacă impostorul şi escrocul intelectual şi politic îţi recomandă dogme şi principii, să zici amin şi să-i pupi umbrela şi pălăria din cuier.
O serie de lucruri e o convenţie anonimă să nu apară în minte şi sub condei. Să nu zici “hoţ”: vocabulul e inelegant. Să nu zici „nulitate”, “incapacitate” – nu ştii cine se poate simţi atins şi trebuie să-ţi menajezi viitorul apropiat. Să nu ţi se pară că nişte cuvinte de scris “tâmpit” şi “dobitoc” sunt în legătură cu epoca şi să le utilizezi în abstract. Abstractul şi indefinitul supără cel mai mult. Să nu vorbeşti de barbă, ca să nu ofensezi o caricatură. Să te fereşti de termeni ca „student”, “professor”, sau “savant”; cine ştie ce se poate ascunde şi mocni subt un cuvânt.
Să nu vorbim niciodată de zahăr, de ciment - de pildă – oricât ai plăti sacul sau kilogramul. De hârtie vom vorbi foarte rar şi foarte puţin şi numai atunci când nu e nevoie.
Oricare ar fi revoltele şi scârbele tale, tace-le, zâmbeşte-le; trăieşti în epoca de cocă şi de şpriţ. Cârciumarul care a imaginat amestecul hibrid al vinului de struguri cu sifonul a fost un mare psiholog şi el a creat fără să ştie o ţară nouă: Spritzland. Tace-le, zâmbeşte-le şi dacă vrei dezgustă-te numai de tine: nu are consecinţe.
Să-ţi faci o educaţie a odraslelor, liniate ca un caiet de socoteli, în pătrate mărunte, uşor de supravegheat. Învaţă-ţi copiii să mintă cu agerime şi să se falsifice cu entuziasm. Dacă printre picături îţi vei putea decide nevasta să iasă la anumite ore şi să se absenteze oportun, beneficiile sufleteşti vor putea să fie sporite cu importante aporturi conjugale. În special, îngrijeşte de viciile şefilor tăi şi furnizează dacă se poate şi dispui de o familie bine aprovizionată, pentru toată ierarhia. Vicii feminine şi vicii masculine, le poţi satisface pe toate şi pe cele din urmă cu împărtăşaniile-ţi proprii: lauda, mersul pe burtă, transportarea scuipătorii, articolul de gazetă. Partea întâia se numeşte: închide ochii, iar a doua: deschide-i bine.
În literatură şi politică, bineînţeles toată lumea e talentată, valoroasă, incomparabilă şi toate cărţile sunt fenomenale. Stupiditate nu există nici aici. Vei face o literatură şi vei inaugura o activitate de presă, care să producă foarte multă plăcere. Arta scrisului şi apostolatul ideilor trebuiesc întoarse la menirea lor, să facă bine la stomac şi să puie vanitatea în stare de spasm delicios. Flatează dacă nu oamenii direct, măcar ideile lor cele mai false şi mai comune. Lectorul se împacă foarte bine şi cu o agresivitate care-i în fond o mângâiere profundă, căci nu mai lingi o mână pe dinafară ci un abdomen pe dinlăuntru. Sînt câteva atitudini eroice extrem de rentabile pentru cel care le poate îmbrăca fără falsă pudoare, în ideile admise şi banalizate. Pune mâna pe o idee banală şi admisă şi fă-ţi din ea un steag revoluţionar. Întinereşte un zeu şi fă-te că regreţi cu pumnii şi cu zbierătul un timp acceptat în istorie. Îţi recomand două mari şi infailibile surse de succes şi procopseală: credinţa strămoşilor şi naţia. La fiecare treizeci de ani, câte o serie de exemplare au făcut excelentă carieră cu acest capital. Însă să-l exploatezi la o temperatură, pe care un vocabular inept a însemnat-o cu calificativul: neruşinare. Că strămoşii tăi au păscut caprele la Adrianopole, că au fost nişte splendizi şătrari însă ţigani, nu importă. Învăţătura prinde şi învăţătorul prinde şi el.
Unde se grăbesc atâţi oameni îmbrăcaţi corect în haină cu coadă neagră, forfotind paralel şi în zig-zag, fără o ţintă imediată? Fiecare duce o tavă nevăzută şi un şervet nevăzut la subsoară şi fiecare vrea să servească. Sînt chelnerii epocii, pasionaţi de un stăpân, care-i aşteaptă şi-i utilizează pe rând.
O singură neplăcere poate să se ivească şi să strice atâta armonie şi reciprocă regulă de concesii şi consimţiri. Un eveniment. Un eeveniment care nu va putea să le folosească nici la birt, nici la cafenea, nici la bucătărie, la şcoală şi biblioteci, mâinile lor fiind mult prea fine, sufletul lor mult prea gol şi personalitatea lor mult prea abdicată. Atunci, o să putem asista la spectacolul de fracuri, de smoking, de redingotă şi de chelneri, alergând să fugă, lăsând greutăţile dure în seama celor care nu s-au întrecut cu ei. Şi nu va mai fi nici un drum destul de neted şi de lung, pentru lamentabila lor şchiopătare.

Publicat în Adevărul literar şi artistic, 10 septembrie 1933
şi cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Otrava, de Tudor Arghezi

Heinrich Ibsen, mi se pare, a făcut, după fabulişti, descoperirea că omul e adeseori o reproducere a unui animal dintr-altă specie decât a lui. Fără să fi avut în ascendenţa cunoscută de pildă porci, sunt semeni de-ai noştri care-i evocă de la prima vedere şi fără nicio figuraţie tendenţioasă. Spaţiul dintre bărbie şi urechi, dilatarea maxilară, ochii mici, buzele şi nasul, totalizate dau mai mult decât o asemănare. În pantalonii sau în fusta modelului, evoluat până la jurnalul de mode, se ghiceşte deasupra unui punct buzat coada învârtită a străbunului anonim, încurcat într-un copac genealogic.
Cu toate că, scoborâtor, zice-se, din maimuţă, omul nu o aminteşte normal. Unii reprezintă direct gorilul, cimpanzeul, cinocefalul. Şarpele e prezent în ochii întunecaţi ai pizmaşului, care neavând curajul să asasineze, muşcă şi neputând nici muşca, se dă la om cu gingiile goale şi cu limba căscată. Şarpele surogat. În bucătăriile râncede gândacii bruni fug de lampă cu câte un ou îndărăt: subsecretar cu ghiozan. Anumită proză de ziar se asimilează cu opera căţelului pe o suprafaţă netedă, alunecând pe rădăcina cozii ca-n tobogan, cu o intenţie de higienist.
Asemănările sunt în general fizice şi morale, dar la scheme precise corespund caracteristice identice. Şi reacţiunile sunt identice. Conversând cu câte cineva, te ştergi involuntar dedesubtul scaunului pe picioare. Ai impresia inconştientă că ai călcat în ceva şi te-ai umplut. Ţi se prezintă un domn corect, priceput în poezie, muzică şi pictură, şi-ţi miroase a şoarec. Are aderenţe cu şobolanii. Şi dinţii de sus, strânşi strâmb laolaltă, într-un surâs ca pe o ghindă, trădează obscurele ancestralităţi. Duhoarea de coteţ care împute de-a dreptul cuvintele alese, ale câte unui delicat, select şi sentimental, e altceva: asta aparţine fiziologiei.
În curtea cu păsări a gospodăriei sunt însă găini cu nume şi atribuţii de cucoană, Madama, Franţuzoaica, dna Ana, Licenţiata în teologie. O gâscă, respectată în familie, are prestigiul unei profesoare de matematici inginer. Porumbiţa cu crinolină albă e Principesa...
Împerecherile disparate intră în probleme de psihologie. Otrava ciupercilor zace în unii oameni, predispuşi la cancer. Posomorâţi şi vineţi, ei suferă de toate sănătăţile, bucuriile şi succesele altora. Parcă hrăniţi cu păr şi rămăşiţe de muşama şi piele, ei clocesc în stomac o bubă rea, care dacă nu se exprimă încă pentru chirurgie sau cioclu, îşi caută o evacuare morbidă pe calea tiparului sau în grai. Când apare dintre ei un reformator, un dictator ori un ministru, e o calamitate. Tinereţea are ordin să fie bătrânicioasă, ograzul trebuie ofilit, surâsul eliminat; inocenţa exasperă. De la otravă la nebunie distanţa e neînsemnată, ferocitatea devine epidemică şi un popor întreg se contaminează de ura bolnavului lăsat liber împotriva omenirii. O armată de milioane de nebuni porneşte la căsăpie şi dă de lucru ani de zile popoarelor de pe glob, moarte, mizerie şi spaimă.
Otrava ţine minte şi mocneşte răzbunări fără scadenţă. În viaţa presei, îmbulzită, se întâmplă să loveşti cu cotul pe câte un minuscul potentat, prevăzut cu o pungă de venin iritată orgolios. Uită omul şi vânătăile de hazard; acela nu poate să uite că i-ai modificat deschizând umbrela direcţia colţului batistei. La înghesuială ţi se mai turteşte pălăria: acela îţi cere să-i cumperi una nouă. Pentru că se amestecaseră inoportun într-o chestiune de artă, un medic de genito-urinare şi un advocat au primit odinioară un rapid bobârnac. După 10 ani, la o adunare, am fost prezentaţi unul altuia, subsemnatul şi advocatul, care îngălbenind, a trecut în vânăt. Rămăsesem cu mâna în aer şi el se căuta în buzunare, apoi în portmoneu cu febrilitate. Avea un document. Mi l-a arătat aproape leşinat: trei rânduri tăiate din articolul meu, nici cât un răvaş de plăcintă. Aşteptase 10 ani încordat, 10 ani l-a chinuit un venin atroce. Şi în toată vremea asta, noi ceştilalţi, sănătoşi la inimă şi la minte, râdeam, cântam, fluieram şi ni-era veselă viaţa printre animalele autentice şi ciupercile nestrămutate, cu care seamănă omul.

Publicat în Bilete de Papagal, 12 ianuarie 1945,

şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Creşte Airspace, creşte

Airspace. Pui, plasture, vaccin.
E mic şi prost, atehnic, nu ştie să vorbească, să scrie, merge de-a buşilea, nu doarme bine, nu mănâncă la timp şi nici suficient. Obrazul e retras, dar curat, nu are nici măcar reflexul zâmbetului.
Deşi l-am înfiat recent, eu, tutorele lui legal, ştiu că Airspace face bine la cord, reglează orice aritmie a acestuia. Tiroida îşi revine şi ea. E plasture la tâmplă şi călcâi. Pe coate şi genunchi nu s-a rănit încă. Şi nici porcina, vacă proastă, nu l-a atins…
E viu, şi chiar dacă nu a învăţat să zâmbească, el ştie totuşi să râdă. Ca orice copil, e neastîmpărat şi dornic să cunoască şi să se joace cu alţi copii. Numai aşa va putea creşte sănătos. Şi-a făcut prieteni noi, aici, http://100ro.blogspot.com/ pe care îi salută timid.

Cu ce se mângâie un imbecil, de Tudor Arghezi

Folosul că trăieşti între câini, mâţe şi găini e înainte de toate moral. Pisicile şi dulăii nu dau, ca păsările, ouă şi nu dau nimic, afară de osteneală cu mătura, cu grebla, dar naturalia non turpia… Mai lipsesc din universitatea ogrăzii un cal, un bou şi un măgar pentru ca să fie aproape toate facultăţile casnice reprezentate. Cât priveşte broasca, bufniţa, ariciul, aceste blânde vieţuitoare ar corespunde cu nişte cursuri serale care ţin toată noaptea. Noctambulismul nu e o invenţie a jucătorilor de pocher, ci cea mai veche noctambulă e luna, pribeagă prin răspântiile cu becuri de stele, şi palidă ca o băutoare de absint.
Între oameni sînt tot soiul nu atât de varietăţi cât mai ales de variabilităţi. Că unul vine pe lume cârn şi altul prea lung la nas nu supără genul. Ceea ce jigneşte la om şi cu deosebire la omul civilizat e aptitudinea lui de a schimba câte nasuri doreşti şi oricâte obraze, pe care le poartă cu sine în buzunar. Tehnica transformării, atât a fizionomiei cât şi a capului cu totul, a dus la perfecţiune de materiale, subţiate treptat, până a le obţine aproape abstracte şi făcând cu putinţă transformarea lor lesnicioasă, fără să incomodeze mai mult ca un pachet de ţigări.
O infimă fracţiune de indivizi înţeleg lucrurile într-altfel, probabil cei mai mărginiţi, din care face parte cu evidentă neruşinare şi semnatarul. Noroc pentru colectivitate, că ei n-au nici un rol social şi că se fac de râs, când pe amvoane, când în scris, recomandând portul pe toată viaţa al unei singure fizionomii, pretinzând că nu s-ar uza la purtare, şi că nu trebuie dată la spălat. Relativ, ca să spunem aşa, la convingeri şi credinţe (vai! ce arhaisme!) schimbate săptămânal sau aninate pe anumite zilede călindar, un om politic eminent, şi fără îndoială de al nostru, a proclamat odinioară un mare adevăr, că numai proştii nu-şi primenesc părerile de câteva ori pe an.
Dar ce sînt animalele altceva, decît nişte proaste, de vreme ce se şi numesc dobitoace? Există şi la om această prostie masivă care face câteodată cât o inteligenţă şi-l face să prefere semenilor lui societatea câinilor, a mâţelor, a cocoşilor, a pomilor şi a florilor.
Nu-ţi poţi închipui, domnule cititor, de la etajul al zecelea al unui bloc ornat cu mozaicuri şi reflexe de sidef, ce bine te simţi între necuvântătoare şi nescriitoare. Fiecare pasăre piere pe limba ei. Curcanul nu face ca pitulicea, vrabia nu vrea să fie privighetoare, broasca numai în fabulă se umflă cât vaca. Cireşul nu dă caise, ciuperca nu face frunze, crăiţa îşi păstrează mirosul ei şi nu ia cu împrumut aromele crinului şi ale rozei. Te duci cu coşul de papură şi aduni ouăle găinii: ea nu dă portocale, nici mingi.
A! iată porcul. Bună dimineaţa, porcule, ia dă-te niţel deoparte să-ţi curăţ murdăria. Murdăria d-tale îmi place: atâta ştii, atâta faci şi nu te încurci cu idealuri mai sus de coada dumitale răsucită, ca să le spurci.

Publicat în Adevărul, 8 mai 1946,
şi face parte din volumul Pamflete.

Năpârca, de Tudor Arghezi

Îmi dai târcoale năpârcă. Te simt adulmecându-mi primprejur, strecurată prin hârtii. Mi-ai furat o foaie şi te-ai dus cu ea, unde nu ştiu, înfăşurată pe unul din ouăle tale. M-ai pârât, trăitorule din murdărie şi pâră, şi mi-ai stat în drum, pe furiş, vreme-ndelungată. Ai socotit că nu te-am băgat de seamă – te-am văzut şi te văd şi acum, când mă citeşti. Despre tine-i vorba, năpârcă, deschide ochii bine, nu te-ai înşelat, şi poţi să ţi-i închizi.
Năpârcă ţi-e numele colectiv, omule netrebnic, repetat în feţe multe, de la şarpele spân la şarpele flocos, de la vierme la râmă, muşiţă, larvă şi lindin. Ce dulce te apropii şi ce surâsuri îţi dilată guriţa, ţie, celui cu ochelari de urechi, care ţi-ai făcut un cap de copil idiot la patruzeci de ani, eczematos, zgâit în două lentile de miop. Ce dulce şi ce cald eşti, când vrei să minţi, şi ce plină ţi-e emoţia de admiraţie şi de citate, una din năpârci.
Celălalt, ai dus ghiozdanul unui învăţat, i-ai răbdat scuipatul şi piciorul, i-ai supt guturaiul din batistă, şi adunându-i peticele dintr-un ungher, care purtau din fiinţa lui o ştersătură, le-ai pus în rame de bronz, ca să-i flatezi vanitatea şi să afle că şi ce arunca din el îţi era scump. L-ai hoţit şi l-ai tâlhărit fără să ştie, ai adunat avere şi-i mai mulgi şi astăzi mormântul. Tu ai în tine, năpârcă, mai multe jivine, şi dihorul, şi hiena, şi un păduche. Te aştept să te retez în două cu nuiaua, tăvălit. Citeşte: şira spinării ţi se va rupe cu nuiaua asta. Poţi începe să te frămânţi de pe acum.
Altul, ai înţeles de unde-ţi vine primejdia ticăloşiei, şi ai vrea să te îngrădeşti cu măsuri, cu garduri putrede şi cu suliţi ruginite. Ai vrea să pui la remorca fricii, care te munceşte ca o energie, puterile altora, plictisiţi de mişeleasca ta stăruinţă. Te mai mângâiai cu visul că oamenii nu te-au cântărit şi că i-ai mai putea stăpânii cu o teroare meşteşugită. Ai simţit că s-a schimbat ceva?
Timpul de înghesuie şi te strânge tot mai tare şi te lichidează treptat. Cauţi în van să scapi de frânghia lui, care-ţi înnoadă coada şi-ţi curmă gâtlejul. Nu mai e mult şi ai să dansezi în văzduh, în luptă cu ştreangul. Eşti în convulsia finală: o singură ultimă bucurie nu pot să ţi-o iau, că, scuturat în mădulari, vei încerca spasmul fericit al tuturor spânzuraţilor.
Ştiu ce spaimă ascunsă te înneacă: te cunosc. Bravura ta de afiş e masca unei puturoase laşităţi. Ţi-o mai cunosc şi alţii, şi călăul care va trage de funie la bătaia a treia de tobă. Îi vezi cum râd?
Ai vrea şi tu, altă năpârcă, să fugi de pedeapsă dar n-ai unde scăpa, drumurile ţi s-au strâmbat, pământul se leagănă şi se ridică şi te întoarce de unde pleci. O să-ţi cerşeşti patul, blidul şi ţigarea de la cel la care ai slugărit cu şoapta neagră şi cu iscoada, dar care nemaiavând trebuinţă de Iudă, te aruncă înnapoi cu ciubota. În ogradă, te aşteaptă gâdele liniştit, cu frânghia. El ştie când ai să pici.
Decând te rabdă tărâna, vânătă năpârcă, cu capete multe? Te-ai lăsat să te umfli, să creşti şi să te înnalţi pe spinările celor doborâţi de tine. M-ai făcut să te îndur, să te miros, să te aud, să te rabd. Ţi-ai pus bucile pe obrazul meu de fecior răstignit.
Ţi-a sunat ceasul, năpârcă. Îl asculţi? A bătut ceasul tău din cimitir.

Apărut în Informaţia zilei, 11 septembrie 1943,

şi este cuprins în volumul Pamflete.

Omul-om şi neomul, de Tudor Arghezi

E o poveste veche şi-ntodeauna nouă. O uită unul şi o retrăieşte altul, şi, ca şi cum nu s-ar fi repetat în toate zilele, se înmulţeşte la nesfârşit. Neînţelegându-i rostul, jignit de continua ei reeditare, şi de un dezechilibru întradevăr uimitor, şi concepând pe omul din poveste monstruos, graiul poporului l-a pus între animale ce i se părea că au trecut în el printr-o migraţiune odioasă, stabilind identificările cum s-a priceput: porcul, măgarul, şarpele.
Omul se naşte idealist şi naiv, cu o părere bună de oameni. Zac în simţirile lui frăgezimi inuzabile şi capacităţi de bună-credinţă, pe care nicio decepţie nu ajunge să le ştirbească. El şovăie să tragă la răspundere omul, şi-l face animal, ca să scuze moralul şi să se mai poată încrede în el.
Omul-om nu vrea să rătăcească singur împrejurul lumii, are nevoie de tovarăşi: tovarăşii-l mint, ucenicii-l fură, prietenii-l necinstesc. Porcul îşi păstrează firea şi caracterul, fără să şi le izmenească, măgarul e un om de treabă, şarpele a fost numai în metaforă încălzit la sân. Animalul nu iese din personalitatea lui ca să ţi se facă plăcut, amabilităţile perfide îl dezonorează: viu ori ucis, mângâiat sau bătut, el rămâne el. Singur omul cunoaşte şi exploatează trecerea dintr-o clasificare într-alta şi prefăcătoria. Onest e numai dobitocul – şi semenul lui omul-om.
Subt oblăduirea zisei inteligenţe, omul vulgar poate să fie dublu, triplu şi la nesfârşit variabil, în acelaş timp şi obiect, zbătându-se între aparenţe şi samsar al tuturor stărilor sufleteşti, lucrând fără marfă proprie şi capital. El riscă o mască luată de la altul. O mască plânge şi alta înşeală: câte cinci obraze suprapuse, lepădate şi împerecheate: sentimentalul şi licheaua, devotatul şi canalia. Viaţa e o problemă de expedient şi de secundă.
Povestea e una şi aceeaş în toate vremile, în toate limbile.
Era nefericit, era hulit şi l-ai ajutat să-şi vie sufletul lui în fire. L-ai adunat din zdrenţe şi bube, zăcând pe o margine de drum, uitat dincolo de ciulini şi bozii. I-ai dat din plosca ta rachiu, ca să-i înzdrăveneşti cumpătul rupt, i-ai uns rănile cu untdelemn, l-ai urcat întins pe spinarea asinei tale, de călător pe nisipuri, şi l-ai dus acasă la tine, i-ai cântat din ghitară lângă ureche.
S-a vindecat, bietul, şi te-a pizmuit că putuşi să-l ajuţi. Pe la răspântii s-a dat în vorbă cu hoţii de noapte, care-ţi pândeau ograda să-i dea foc, şoptindu-le pe unde-I trecerea printre ghimpi mai lesnicioasă, şi l-ai văzut otrăvindu-ţi câinii de pază, după ce nu a putut să-i alunge. A vrut să-ţi răzvrătească slugile şi a început să-ţi poruncească. Ţi-a-ntors prietenii de la uşe. Şi-a şters nasul de mămăliga ta şi ţi-a scuipat în fiertură, să te spurce. Şi-a făcut bâtă, să te aştepte-n pădure. Ai aflat cum s-a surpat lângă tine stejarul prăvălit, de la fântână. L-ai auzit din somn ascuţindu-şi cuţitul. Te-a vândut pe nesimţite cui a vroit să te piardă. L-ai trimis să ducă vorbele bune, şi el s-a dus şi te-a pârât. Iuda sta la masa ta de taină, când s-au arătat în zarea ferestrei, prin perdeaua de borangic, suliţe şi coifuri. I-ai frânt pâinea ta şi i-ai dat-o binecuvântată, a sorbit din paharul tău.
Nu e şarpe omul cu chibzuiala piezişe, dar pe furiş – e om, om ce numai se despoaie de şarpe. Uită-te la el: pielea i s-a zbârcit şi joacă pe hârca uscată, ca un ciorap lăbărţat, cârpit în găurile strâmbe. Îi bate pleoapa vânătă pe care-o atinge cinstita-ţi căutătură. Îi tremură buzele crăpate de-o ciudă fierbinte, îi arde urechea şi-i ţiuie conştiinţa. Eşti milostiv şi blajin: bunătatea ta îl face bolnav. Ar fi vrut să rămâie mai bine unde l-ai găsit zăcând, să-mbuce ciorile din el şi să nu le poată goni cu braţul obosit, - şi te urăşte pentru că l-ai iubit. Ce bine nu i-ai făcut?
Într-o zi de fantezie ironică natura zămislea miazmele, putreziciunea, muştele, viermele, ploşniţa, ciupercile veninoase şi fierea.

Apărut în Vremea, 27 iunie 1943,
şi face parte din volumul Pamflete.

Baroane, de Tudor Arghezi

Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.
Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele ale groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.
Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane...

Publicat în Informaţia zilei, 30 septembrie 1943,
face parte din volumul Pamflete.