Omul-om şi neomul, de Tudor Arghezi

E o poveste veche şi-ntodeauna nouă. O uită unul şi o retrăieşte altul, şi, ca şi cum nu s-ar fi repetat în toate zilele, se înmulţeşte la nesfârşit. Neînţelegându-i rostul, jignit de continua ei reeditare, şi de un dezechilibru întradevăr uimitor, şi concepând pe omul din poveste monstruos, graiul poporului l-a pus între animale ce i se părea că au trecut în el printr-o migraţiune odioasă, stabilind identificările cum s-a priceput: porcul, măgarul, şarpele.
Omul se naşte idealist şi naiv, cu o părere bună de oameni. Zac în simţirile lui frăgezimi inuzabile şi capacităţi de bună-credinţă, pe care nicio decepţie nu ajunge să le ştirbească. El şovăie să tragă la răspundere omul, şi-l face animal, ca să scuze moralul şi să se mai poată încrede în el.
Omul-om nu vrea să rătăcească singur împrejurul lumii, are nevoie de tovarăşi: tovarăşii-l mint, ucenicii-l fură, prietenii-l necinstesc. Porcul îşi păstrează firea şi caracterul, fără să şi le izmenească, măgarul e un om de treabă, şarpele a fost numai în metaforă încălzit la sân. Animalul nu iese din personalitatea lui ca să ţi se facă plăcut, amabilităţile perfide îl dezonorează: viu ori ucis, mângâiat sau bătut, el rămâne el. Singur omul cunoaşte şi exploatează trecerea dintr-o clasificare într-alta şi prefăcătoria. Onest e numai dobitocul – şi semenul lui omul-om.
Subt oblăduirea zisei inteligenţe, omul vulgar poate să fie dublu, triplu şi la nesfârşit variabil, în acelaş timp şi obiect, zbătându-se între aparenţe şi samsar al tuturor stărilor sufleteşti, lucrând fără marfă proprie şi capital. El riscă o mască luată de la altul. O mască plânge şi alta înşeală: câte cinci obraze suprapuse, lepădate şi împerecheate: sentimentalul şi licheaua, devotatul şi canalia. Viaţa e o problemă de expedient şi de secundă.
Povestea e una şi aceeaş în toate vremile, în toate limbile.
Era nefericit, era hulit şi l-ai ajutat să-şi vie sufletul lui în fire. L-ai adunat din zdrenţe şi bube, zăcând pe o margine de drum, uitat dincolo de ciulini şi bozii. I-ai dat din plosca ta rachiu, ca să-i înzdrăveneşti cumpătul rupt, i-ai uns rănile cu untdelemn, l-ai urcat întins pe spinarea asinei tale, de călător pe nisipuri, şi l-ai dus acasă la tine, i-ai cântat din ghitară lângă ureche.
S-a vindecat, bietul, şi te-a pizmuit că putuşi să-l ajuţi. Pe la răspântii s-a dat în vorbă cu hoţii de noapte, care-ţi pândeau ograda să-i dea foc, şoptindu-le pe unde-I trecerea printre ghimpi mai lesnicioasă, şi l-ai văzut otrăvindu-ţi câinii de pază, după ce nu a putut să-i alunge. A vrut să-ţi răzvrătească slugile şi a început să-ţi poruncească. Ţi-a-ntors prietenii de la uşe. Şi-a şters nasul de mămăliga ta şi ţi-a scuipat în fiertură, să te spurce. Şi-a făcut bâtă, să te aştepte-n pădure. Ai aflat cum s-a surpat lângă tine stejarul prăvălit, de la fântână. L-ai auzit din somn ascuţindu-şi cuţitul. Te-a vândut pe nesimţite cui a vroit să te piardă. L-ai trimis să ducă vorbele bune, şi el s-a dus şi te-a pârât. Iuda sta la masa ta de taină, când s-au arătat în zarea ferestrei, prin perdeaua de borangic, suliţe şi coifuri. I-ai frânt pâinea ta şi i-ai dat-o binecuvântată, a sorbit din paharul tău.
Nu e şarpe omul cu chibzuiala piezişe, dar pe furiş – e om, om ce numai se despoaie de şarpe. Uită-te la el: pielea i s-a zbârcit şi joacă pe hârca uscată, ca un ciorap lăbărţat, cârpit în găurile strâmbe. Îi bate pleoapa vânătă pe care-o atinge cinstita-ţi căutătură. Îi tremură buzele crăpate de-o ciudă fierbinte, îi arde urechea şi-i ţiuie conştiinţa. Eşti milostiv şi blajin: bunătatea ta îl face bolnav. Ar fi vrut să rămâie mai bine unde l-ai găsit zăcând, să-mbuce ciorile din el şi să nu le poată goni cu braţul obosit, - şi te urăşte pentru că l-ai iubit. Ce bine nu i-ai făcut?
Într-o zi de fantezie ironică natura zămislea miazmele, putreziciunea, muştele, viermele, ploşniţa, ciupercile veninoase şi fierea.

Apărut în Vremea, 27 iunie 1943,
şi face parte din volumul Pamflete.