Ce mai e nou la TV?

Nimic. Nu e nimic nou de văzut la TV. Totuşi, trecător şi cu coada ochiului, am văzut formaţia Trei parale şi exerciţiul de brutalitate al unui cunoscut matador spaniol, Fandy. Bleah...
Update: materialul cu El Fandy este incarcat si pe VIDEONEWS.

Incident la Parlament

Adrian Sobaru, angajat al directiei tehnice a TVR (inginer de sunet) s-a aruncat de la balconul Parlamentului exact in momentul in care premierul Emil Boc sustinea un discurs in fata parlamentarilor. E de fapt ziua unei motiuni de cenzura. In momentul in care a sarit ar fi spus "ati luat mancarea copiilor" si s-a aruncat in gol direct in capul parlamentarilor. Materialul e incarcat pe VIDEONEWS (Antena 3).
Update: postare are deja aproape 1100 de vizualizari semn ca nefericitul eveniment a interesat foarte mult online-ul.

Vin Sărbătorile...

Ei sunt cei care ne obosesc în perioada asta. Dar au şi umor. Uite-aici
Update: am încărcat filmul pe siteul Antenei 3, pe VIDEONEWS.

Doar pentru mine

Creşte în intensitate puţin câte puţin şi parcă te cuprinde cu totul într-un vârtej. Ca într-un vis. Dacă te laşi vrăjit, sedus, visul acesta frumos te va face să pluteşti. Dacă nu, vei deschide ochii şi vei vedea pe fereastră prima ninsoare pe anul acesta şi o grămadă de imbecili în jurul tău. Set fire to flame (cu steal compass/drive north disappear) a creat, poate numai pentru mine, melodia asta.

Temple Grandin

O vacă este, poate, doar o vacă. Autistul este acel copil care recepţionează diferit, distorsionat realitatea. Nu poate lega prietenii, nu îi poate înţelege pe ceilalţi. Aparent este singuratic, nepăsător şi neajutorat.
Temple Grandin este acel exemplu zguduitor care şi-a transformat dizabilităţile în abilităţi.
Percepţia de a gândi în imagini şi sunete au făcut-o să înţeleagă comportamentul vacilor.
Temple Grandin (2010) este un film copleşitor despre autism şi animale şi cum acestea din urmă ne ajută să fim mai umani.
Coloana sonoră e semnată de Alex Wurman şi e mişto.
Update: o cronică a acestui film este aici, pe LiterNet.ro (Doina Giurgiu), şi merită citită.  

Reţeaua de socializare

Personaj: Mark Zuckerberg, student la Harvard
O cauză: amor eşuat, abandonat sentimental
Un efect: Facemash, un site "dedicat" studentelor de la Harvard. Punctul de plecare, ideea care a generat ceea ce astăzi se numeşte Facebook.
Pornind de la nevoia tinerilor de a comunica, relaţiona, de a se cunoaşte, Zuckerberg creează un site menit socializării. Acum se cheamă Facebook, iniţial mai avea şi extensia The, şi este un domino nesfârşit de comunicare, un păienjeniş de feeduri cu ramificaţii selective, funcţie de afinităţi şi grupuri de prieteni.
"Reţeaua de socializare" ne prezintă un personaj abil care trece peste orice pentru a-şi atinge ţinta şi a obţine notorietate. Pentru el, a fi fondator al Facebook este echivalent cu a fi membru într-un club exclusivist. Nu contează că sacrifici prietenii sau duci bătălii juridice cu asociaţii.
Filmul se încheie într-o notă de umor: Zuckerberg în faţa calculatorului, aplicând calm şi ritmic refresh-ul pe pagina de Facebook şi aşteptând accept-ul fostei prietene.

Thor

Poate prea demult a fost Hannibal Lecter (Silance of the Lamb), poate prea recent este Sir John Talbot (The Wolfman), poate prea intens Nixon (Nixon) poate uitate au fost personaje ca Ludlow, Stevens, Picasso... şi multe altele. Personajele sunt variate, Anthony Hopkins e acelaşi. Cum o fi Odin (Thor, 2011)?

Rachel Portman

The Duchess (2008). Din distribuţie fac parte Keira Knightley, Ralph Finnes, Charlotte Rampling. Şi e suficient. Nu mai e nimic de adăugat. Filmul nu contează foarte mult. Coloana sonoră e cea care contează, se suprapune perfect atmosferei britanice de secol 18 şi subiectului dramatic prezentat de regizor. Melodia pe care am reţinut-o se cheamă Mistake of your life iar Rachel Portman este autoare şi merită menţionată. Pentru un film care se doreşte promovat/vândut trebuie să existe şi un site de prezentare şi e aici. Insist, dar Rachel Portman e tot ce merită reţinut.

Cesaria Evora, Bucureşti, 18 oct.

Are 68 de ani, cântă morna şi te cucereşte pentru totdeauna cu blândeţea ei. Îşi tratează inima cu Marlboro, vocea cu apă plată iar sufletul ei conţine sută la sută morna.
Ascultând pe net muzica ei, am respirat aerul de nostalgie din fiecare notă. Pe 18 octombrie, la Sala Palatului, am văzut-o live.
Nu aş mai spune Evora Nostalgia, aş spune Evora Duioşia.
Duioşie şi atât. Acea împletire imposibilă de bucurie şi tristeţe, bucuria de a-şi fi împlinit destinul prin morna şi tristeţea de a nu şti pentru cât timp. Dar poate sunt subietiv.
A cântat melodii de pe ultimul album, Nha Sentimento, dar şi unele mai vechi cum ar fi Besame Mucho şi Sodate.
Ce am reuşit eu să şterpelesc live se cheamă Sentimento. Bucuria de a cânta ne-a transmis-o tuturor şi e tot ce trebuie.
Feed: deşi este o înregistrare parţială, Evora a cântat şi melodii ritmate şi se găseşte aici.

What's Eating Gilbert Grape?

What's Eating Gilbert Grape? Sau cum se poate realiza un film din nimic. Tipic american, o poveste care nu porneşte de la nimic şi se termină cu nimic.
O mamă obeză şi un frate retardat e tot ce trebuie pentru a realiza un film excelent şi doi actori potriviţi în rolurile lor - Johnny Depp şi Leonardo DiCaprio (foarte tineri la vremea aceea, în 1993). Filmul a fost difuzat de TVR 2, un post care face într-adevăr o selecţie bună.

Basia Bulat

Creează dependenţă şi are efect halucinogen. Se administrează după-amiaza, dar mai ales seara. Eventual în timpul programului de muncă. Nu costă nimic. (Little Waltz).
Acordurile sunt exprimate parcă la foc automat, ritmul alert e cel care dictează valoarea tensiunii arteriale. Nu dăunează deloc sănătăţii. (Snakes and Ladders sau I was a doughter).
E Basia Bulat. O canadiancă cu voce gravă care cântă, printre altele, şi folk. Un cover la Little Waltz poate fi chiar mai mişto decât originalul. Uite-aici.

Exotica Hoya

Floarea de ceară, Hoya sau Lacrimile Maicii Domnului aşa se cheamă această plantă agăţătoare. Florile sunt formate din mai multe steluţe dispuse sferic, de culoare roz-ivory cu centrul grena. Sunt lucioase, aparent ceramice iar fiecare steluţă secretă un lichid dulce. Înfloreşte în perioada august-septembrie.

Homeless cu personalitate

Nu ai cum să nu-l observi, deşi nu face nimic să iasă în evidenţă. Aşa e el! Şleampăt şi natural.
Toată lumea îl priveşte atunci când apare, are darul de a capta toate privirile asupra lui.
Duce cu el o cutie de carton pe care stă inscripţionat "vin selecţionat Cotnari" în care are toată averea lui.
În cutia asta de carton! Are pachete-pacheţele, hârtie, cariocă, telefon mobil, sticle cu alcool. Are tot ce-i trebuie!
E foarte înalt, corpolent, cu barbă, impunător şi superior.
Poartă pantaloni cu croială militară, cu multe buzunare, are un tricou, pe deasupra o cămasă purtată ştrengăreşte (adică scoasă din pantaloni) plus un pulover atârnat pe umeri ca un domn manierat ce se consideră, întors recent din vacanţă. Încheieturile mâinilor sunt protejate de feşe, atent înfăşurate. E bine organizat în felul lui.
Ţinuta modernă e completată de o şapcă purtată şmechereşte cu cozorocul într-o parte plus adidaşi de calitate cu talpă ortopedică. Mai are două perechi de ochelari, una de vedere şi cealaltă de soare pe care le întrebuinţează selectiv.
Când îl vezi, ai putea spune că este un homeless comun, dar nu este aşa! Se diferenţiază de ceilalţi prin atitudine.

Se aşază pe scaun în metrou aşa cum m-aş arunca eu pe canapeaua de acasă şi îşi asigură bunurile din cutia de carton pe un loc alăturat. Priveşte oamenii din jur cu detaşare, preocupat parcă de o urgenţă profesională, eventual acţiune artistică. Are activitate cerebrală intensă.
Mişcările lui sunt bruşte, îşi schimbă ritmic de mai multe ori locul pe scaun, priveşte în jur cu superioritate, e într-o permanentă agitaţie. Nu care cumva să rateze staţia de coborâre!
A coborât la Victoriei şi se îndreaptă spre Berceni purtat de griji numai de el ştiute.

Pensionara perfectă

O întâlneşti pe stradă cu sacoşele într-o mână iar cu cealaltă îşi târăşte grăbită nepoţelul nedumerit, trezit poate prea de dimineaţă.

Lasă impresia că este foarte ocupată şi mersul la piaţă e pretext pentru a îmbrăca hainele cu apret. Nu se ştie niciodată când se iveşte ocazia unei conversaţii amicale cu un domn de vârsta ei,  poate cu şapcă, sau cu pălărie, poate cadru militar, poate cu medalie la rever, oricum accesorizat cu obiecte ale unei tinereţi demult trecute.

Urcă pe uşa din faţă a autobuzului şi se repede să ocupe locul pe care tocmai l-a zărit şi care se găseşte în celălalt capăt al maşinii. Pentru asta, involuntar, te calcă delicat pe picior la care se adaugă, cu întârziere de fracţiuni de secundă, brânciul aferent. Miza este una singură: să stea jos şi să privească oamenii din mersul maşinii.

Supermarketul e ţinta ei preferată, urmăreşte reducerile cu tenacitate. Termeni ca 3 în 1, 2 în 1, sold îi sunt familiari, la fel şi scobitoarea, "tacâmul" inventat pentru degustări.

Prin urmare, o găsim peste tot, o întîlnim pretutindeni, ne împiedicăm de ea, nu ne place şi mai ales, ne enervează. Poate nici nu se cade să gândim aşa pentru că o avem acasă.

Cu toate astea, ea este foarte importantă pentru noi.
Ea este, evident, pensionara perfectă.
Fotografia, absolut genială, o încadrez în categoria umor fără intenţie. Şi e ciordită.

Javier Bardem

Javier Bardem s-a născut pe 1 martie 1969, în Las Palmas Gran Canarias (Insulele Canare, Spania).

Mama sa - Pilar Bardem, unchiul său - Juan Antonio Bardem, bunicul său-Rafael Bardem si bunica - Matilde Munoz Sampedro au contribuit, prin experienţele lor artistice (toţi fiind actori), la crearea descendeţei sale nobile.
În 2007 Javier a jucat in filmul No Country For Old Men, regizat de Joel si Ethan Coen şi a primit confimarea publică a calităţilor sale actoriceşti.
A câştigat Oscarul pentru Cel mai bun actor într-un rol secundar, Globul de Aur, Screen Actors Guild si New York Film Critics Award.
Filmul a câştigat un Oscar pentru Cea mai buna imagine, la fel şi fraţii Coen pentru Cel mai bun regizor.
Distribuţia, care îi cuprinde pe Tommy Lee Jones, Josh Brolin şi Woody Harrelson a câştigat Screen Actors Guild pentru Cea mai bună echipă, cât şi National Board of Review Award.
Ultimele filme care îl au afiş sunt Eat Pray Love şi Biutiful (în regia lui Alejandro Inarritu) ambele lansate în 2010.
Este căsătorit cu Penelope Cruz.
Nu ştiu dacă acest aspect personal spune ceva despre viitorul lui artistic.

Cesaria Evora Nostalgia

Chiar dacă ţi se face pielea de găină când o asculţi, chiar dacă exprimă sensibilitate, chiar dacă vibrează nostalgic cu fiecare notă, muzica ei este ritmată şi relaxantă.
Cum sunt diferenţe mari de interpretare - între înregistrarea de studio şi exprimarea live - ultima variantă ar fi de ales.
O vom vedea live la Bucureşti, pe 18 octombrie la Sala Palatului. Mai multe amănunte aici pe adevarul.ro.
Pentru plângăcioşi, Cesaria Evora - Sodate (din concert)

Phelps al nostru

Dragoş Agache, 26 de ani, vicecampion european la 50 de metri bras. Atât. Poate că asta nu este tot.
Deşi poate părea banal succesul lui a fost obţinut cumva la limita deznădejdii. Balanţa a înclinat, totuşi, spre succes.
A reuşit să depăşească toate piedicile şi chiar propriile limite fizice măsurate în secunde şi zecimi de secundă.
Zecimile de secundă sunt, se pare, cele care contează, care fac diferenţa.
Ce poate fi mai relevant decât această declaraţie: "Concuram mai mult din talent şi ca să mă întâlnesc cu prietenii la concursuri (...)".
Materialul complet se găseşte aici pe adevarul.ro.
Sursă foto: adevarul.ro.

Clint Mansell

Pornind de la un excelent articol al Herminei Stănciulescu (Mixul de cultură) despre rostul muzicii de film l-am descoperit pe acest Clint Mansell.

Aici cu Requiem for a Dream.

Kristin Scott Thomas

Ironia sorţii. Film regizat de Sydney Pollack cu Harrison Ford şi Kristin Scott Thomas. Apariţie, 1999.
Am revăzut cu plăcere acest film care, pe-alocuri, e plictisitor. Dar nu te poate lăsa indiferent Kristin Scott Thomas.
Ca orice actriţă de succes, femeia asta are şi ea povestea ei. Mai jos sunt câteva referinţe din biografia ei. Nu ştiu cât sunt de reale.
Sursa textului şi a fotografiei: cinemagia.ro.

S-a născut la 24 mai 1960 în Redruth Cornwall, Marea Britanie. Mama sa, Deborah a trăit în Hong Kong şi Africa, a studiat teatrul, înainte să se mărite cu tatăl său Scott Thomas. Tatăl său, Locotenent Comandorul Simon Scott Thomas a fost pilot în aviaţia militară britanică şi a murit în 1964 în accident aviatic.

A copilărit în Dorset, Anglia, şi-a format educaţia la şcoli private, Cheltenham Ladies' College şi St Antony's School for Girls în Dorset iar după absolvire s-a mutat în Hampstead Londra unde a lucrat la un magazin. Şi-a început pregătirea pentru a deveni profesor de dramă la Central School of Speech and Drama. Deşi a fost consiliată că nu va fi niciodată o actriţă bună a plecat la vârsta de 19 ani la Paris, vorbind franceza fluent a urmat Ecole Nationale Superieure de Arts et tehniques du theatre iar la absolvire a jucat alături de pop starul Prince in filmul Under the Cherry Moon, acesta fiind rolul său de debut.

Thomas este poate cel mai cunoscută pentru rolul principal din The English Patient din 1996. În anii 90 apare alături de Hugh Grant în Bitter Moon şi în filmul de succes Four Wedings and a Funeral. De asemenea apare la TV în 2003 in Book Clubbin şi în piese de teatru.

Este decorată în 2003 cu Order of British Empire şi în 2005 de guvernul francez cu Legiunea de onoare.

Scott a fost căsătorită timp de 17 ani cu ginecologul francez Francois Olivennes, în urma acestei căsnicii rezultând trei copii: Hannah, născută în 1988, Joseph, născut în 1991, şi George, născut în 2000.

Despărţirea de soţul său s-a produs şi pe fondul faptului că a început o relaţie cu actorul englez Tobias Menzies. Astăzi relaţia cu Menzies este încheiată. Locuieşte la Paris cu doi dintre copii săi şi printre cei mai buni prieteni ai săi se numără Charlotte Rampling, Gerard Depardieu, Jane Birkin.

Mircea Oprean, momente personale

Parcă se deschide un hău în privirea lui, pare pierdut şi resemnat şi mai pare că nimic nu-l animă să meargă mai departe.

Mai departe, acea direcţie pe care fiecare o urmăm tăcut, natural, instinctiv.
Mi-e clar că există acest mai departe pentru Mircea Oprean*, acest soţ motivat de resorturi tainice, amintiri afectuoase şi decente, de un amor pierdut, aparent pierdut. Ar fi nedrept să nu lupte public pentru reabilitarea imaginii ei,...lor.
Este important să restabilească adevărul, chiar şi numai câştigând mărunte bătălii de natură juridică. Nimic nu e în zadar, neliniştea lui are rost. Memoria sentimentelor sincere şi voluntare pentru soţia lui nu-i dau pace.
Omul ăsta şi-a iubit soţia cu toată fiinţa lui aşa cum, poate, sunt puţini aceia care înţeleg să iubească.
Mai departe pentru el înseamnă să meargă până la capăt, până atunci când resursele de energie vor secătui şi cele de sensibilitate se vor epuiza.
El ştie că dintr-o floare aşezată cu dragoste la acel căpătâi etern al socrilor, ea va primi o petală.
El ştie că o luptă cât de mică câştigată, aici, pe Pământ va fi o mângâiere pentru ea, acolo, în Ceruri.
Şi mai ştie că înainte de a fi ginere a simţit să fie soţ. Şi asta nu e o funcţie sau un grad primit aşa gratuit. Sentimentele lui au optat pentru ea. Chiar dacă ea nu mai este, chiar dacă timpul nu a mai avut răbdare, sentimentele se încăpăţânează să fie. Împletite voluntar, acestea, sentimentele, nu se desfac, ba dimpotrivă se întăresc odată cu trecerea timpului. Pentru echilibrul pe care îl aduc, merită să le păstreze intacte.
Împietrit şi demn, cu privirea piezişă, cu lacrimi în ochi şi pe obraz, în tăcere, Mircea Oprean evocă**, poate prea lucid, enervant de lucid, acea dragoste care nu piere niciodată.
Şi e unică.
Pentru ea, va merge, aşa cu ştie şi crede el, mai departe.
Pentru că sentimentele nu tac.

Notă: *Mircea Oprean este soţul Zoiei Ceauşescu şi implicit ginerele fără voie al cuplului Ceauşescu.
** Este vorba emisiunea Sinteza Zilei din data de 21 iulie.

Guillermo Arriaga

Nu ştiam până acum cine e acest Arriaga. Nici acum nu ştiu foarte multe despre el. Tot ce ştiu este că e scenaristul preferat al lui Inarritu şi că, fără el, nu prindeau contur filme precum Amores Perros, 21 Grams sau Babel. În spatele celor trei filme stă şi acest Guillermo Arriaga, scriitor, scenarist şi mai nou regizor de film (cu The Burning Plain). Un interviu cu el, realizat de revista TABU, este aici.

El grande Benicio

Rîde, şi ştie el de ce.Ştim şi noi, cei care îi vizionăm filmele. Aici (foto) pare a fi omul de pe stradă care rîde şăgalnic la îndrăzneala fotoreporterului de a-i eterniza zîmbetul.

În Che (2008), Ernesto nu zîmbeşte. Nici Lawrence (The Wolfman, 2010) şi nici Jack (21 grams, 2003). Pentru că a zîmbi e o ignoranţă pe care Benicio-actorul nu şi-o poate permite. Che n-ar mai fi aşa credibil.

În 2011 îl vom vedea în Lunar Parc şi White Widow.

Pentru că ne place.

Max Richter

Subiect: Shutter Island
Din toată creativitatea dementă şi bolnăvicioasă a lui Scorsese, totuşi, de departe, se desprinde interpretarea lui DiCaprio. Şi nu numai asta.

On the Nature of Daylight (de Max Richter) este parte a coloanei sonore. Se regăseşte perfect în ambianţa puternic emoţională a unora dintre secvenţe. E de ascultat.
Un film pe care nu doresc să-l revăd.
Distribuţie: Leonardo DiCaprio, Ben Kingslay, Max von Sydow...etc
Regia: Martin Scorsese
FIlmul are şi site de prezentare şi e perfect.

Sir Anthony Hopkins

Am revăzut cu plăcere trei din nenumăratele lui filme. Poate fi Hannibal Lecter (The silence of the lambs, 1991), James Stevens (The remains of the day, 1993), William Ludlow (Legends of the fall, 1994). Poate fi oricine vrea el pentru că înţelege să fie aşa cum i se cere. Poate părea inexpresiv, dar nu este aşa, e profund şi, ce de ce nu? multifuncţional. Nu este un aparat electrocasnic de ultimă generaţie vîndut la promoţie şi depreciat de criza financiară, e Anthony Hopkins, seducător şi mereu la înălţimea aşteptărilor-adică deasupra tuturor. Doar e Sir, ce naiba!

Amores Perros

Înainte de Babel (2006) şi 21 grams (2003), Alejandro Inarritu a regizat acest Amores Perros (Dragostea pentru cîini) adică în 2000. Dinamică alertă, montaj alambicat, acţiuni întretăiate ale personajelor în cadrul aceleaşi scene.

Distributie: Emilio Echevarria (dreapta), Gael Garcia Bernal (stânga), Goya Toledo (centru)

Coloana sonoră: Gustavo Santaolalla, Antonio Vega

Un excelent trailer aici pe site-ul NY Times.

Motorcycles diaries

Let the world change you... and you can change the world.
Ar fi motto-ul filmului.

Pelicula prezintă călătoria a doi tineri în America Latină. Itinerariul e scurt, vreo 13.000 de kilometri. Argentina, Chile, Peru, Columbia şi mai apoi Venezuela. Doar atît.

Distribuţie: Gael Garcia Bernal, Rodrigo De la Serna

Regia: Walter Salles

De menţionat că producător este Robert Redford.

Gustavo Santaolalla semnează coloana sonoră.

Mai mult şi mai bine nici că se poate.

21 de grame

"Cîte vieţi trăim?

De cîte ori murim?

Se zice că pierdem cu toţii 21 de grame exact în momentul morţii. Cu toţii.
Cît încape în 21 de grame?

Cît se pierde?

Cît dispare odată cu ele?

Cît se cîştigă?

21 de grame.

Greutatea unei păsări colibri, a unui baton de ciocolată.

Cît au cîntărit aceste 21 de grame?"

Cu retorica asta morbidă se încheie filmul 21 de grame în regia lui Inarittu.
Cine poate şti răspunsul la întrebările astea?
Un film cu Sean Penn (foto captură film), Naomi Watts, Benicio del Torro. Regia: Alejandro Inarittu. Coloana sonoră: Gustavo Santolalla.
Altceva nimic.

Parfumul iasomiei

Păcat că fotografia nu poate imprima şi parfumul iasomiei. Ar roi albinele în jurul meu. Fotografia păstrează doar imaginea. Oricît ar fi de clară şi detaliată, măsurile şi unghiurile şi lumina nu pot reda într-o imagine gingăşia tufei de iasomie.

De auzit nu aud prea bine, da' nici n-am nevoie. Iasomia nu cîntă. O avea ea muzica ei... cine ştie?

Altfel am receptori sensibili şi selectivi.
Aşadar, în numai o zi, am aspirat cu lăcomie esenţa florilor de iasomie şi numai pentru mine. Şi cît să-mi ajungă pînă în primăvara viitoare. Şi parfumul ei mă va urma oriunde voi merge.

Floarea asta are şi ea o descriere tehnică.

Gustavo Santaolalla

Motorcycles Diaries, film realizat în 2004, îl are în rol principal pe Gael Garcia Bernal. Acelaşi Bernal care a jucat şi în filmul lui Inarittu, Babel.
Ce mai au cele două filme în comun?
Gustavo Santaolalla. Este cel carre a compus şi interpretat muzica. Aici cu extrasul De Ushuaia a la Quiaca. Pentru Babel a compus celebra Iguazu.
Altfel, Motorcycles Diaries are un site de prezentare-promovare în condiţii grafice deosebite, ca să folosesc un clişeu, şi e aici.

Liga, ultimul vals

Inter valsează pe muzică de Bach, Bayern plînge pe ritm suav de Verdi. Ironia sorţii. Contrast expresiv de imagini: Van Haal trist, suporteri italieni entuziaşti. Mai sus, Murinho şi Moratti, într-un moment de tandreţe, sorbind cu zîmbet din cupa dulce a victoriei.

Babel

Babel, în regia mexicanului Inarritu este absolut impresionant. Trei drame a trei familii pe trei continente. Poate părea banal. Cuplajul imagine-sunet ţine uneori loc de scenariu. Nu contează actorii (printre alţii Brad Pitt, Cate Blanchett) şi nici personajele. Doar cum acestea depăşesc momentele critice prin care trec. Un Babel dramatic, o coloană sonoră de cinci stele, halucinantă.

O fotografie pe zi...

Sursa

Fermecătoarea Charlotte

Spune, atît de frumos, Charlotte Bronte (Profesorul - pg 113, editura Allfa):

...Orice femeie care îşi împlîntă săgeata destul de adînc în inima ta va da de izvorul nesecat al sensibilităţii...

Profesorul, o carte de weekend, pe care o citeşti pe nerăsuflate.

Mai jos o scurtă biografie.
Charlotte Bronte n. 1816 – m. 1855
Scriitoare engleză, celebră pentru romanul “Jane Eyre (1847)”, soră cu Anne şi Emily Bronte. Cele trei surori sunt aproape la fel de cunoscute pentru vieţile lor scurte şi tragice cât şi pentru romanele lor. În ultimii 40 de ani reputaţia lui Charlotte a crescut rapid şi criticii feminişti au pus în evidenţă faptul că ea a descris femeile oprimate, de diferite vârste.

Charlotte s-a născut în Thorton, Yorkshire în nordul Angliei. A urmat cursurile şcolii “Clerg Daughter’s School” în Crown Bridge în 1924. În 1931 a mers la şcoală în Roe Head, unde ulterior a lucrat ca profesoară. Ea însă se simţea bolnavă, suferea de melancolie şi a renunţat la acest fel de muncă. Încercările lui Charlotte de a fi guvernantă au eşuat din cauza timidităţii, ignoranţei sale faţă de copiii normali şi dorinţei de a fi cu surorile ei.

Colecţia de poezii „Poems By Currer, Ellis And Acton Bell (1846), pe care Charlotte a scris-o împreună cu surorile ei s-a vândut în două exemplare. În acest timp ea a terminat primul său roman “The Professor”, dar nu a găsit un editor care să i-o publice în timpul vieţii ei. Supărată de această reacţie, Charlotte a început să scrie “Jane Eyre” care a apărut în 1847 şi a devenit un succes imediat. Charlotte a dedicat această carte lui William Makepeace Thackeray. Eroina este o orfană săracă ce devine profesoră, obţine un post de guvernantă şi moşteneşte bani de la un unchi şi la final se căsătoreşte cu un personaj byronian.

Branwell şi Emily au murit în 1848, Anne în anul următor. Deşi identitatea ei era binecunoscută, Charlotte a continuat să scrie sub pseudonimul Currer Bell. Jane Eyre a fost urmat de “Shirley” (1848) şi „Vilette” (1853). În “Jane Eyre”, Charlotte şi-a folosit experienţa obţinută în şcoala evanghelică ca  guvernantă. Personajul din titlul romanului “Shirley” a fost o încercare de idealizare a portretului lui Emily.

În 1854 s-a căsătorit cu doctorul tatălui ei Arthur Bell Nicholls. A murit în timpul sarcinii pe 31 martie 1855 în Haworth, Yorkshire.

“The Professor” a fost publicat postum în 1857.

Sursa biografiei

O melodie pe zi...

E mişto. The Cranberries - Ridiculous Thoughts

Crin (II)

Al Pacino

O melodie pe zi...

NEWS ALERT: se cântă blues! Cine? Pearl Jam Incredibil!

Crin

A înflorit pe 10 aprilie.

Arborele secular

Nu ştiu cine l-a sădit şi nimeni nu ştie asta. Nici nu contează. E prezent acolo, la marginea drumului, cu mult timp înainte ca eu, cu ochii mei, să mă bucur de semeţia lui. Nu ştiu din ce familie face parte, dar nici el, nu ştie cine sunt eu şi cum mă numesc. Totuşi, ne-am întâlnit.
Arborele acesta are povestea lui pe care nici eu nu o cunosc în întregime. Ştiu doar cât mi-a fost permis de timp să ştiu. El, arborele, s-a născut înaintea mea cu nu ştiu câţi ani. Nu ştiu câţi, dar ştiu că sunt mulţi.
E sfidător prin mărime şi, pentru el, timpul a stat în loc. A crescut cel puţin trei generaţii, şi pare că nimic nu-l opreşte să petreacă mulţi călători şi diverse schimbări. N-a auzit de încălzirea globală şi nici că-i pasă.
Are spaţiul lui pe care l-a câştigat în timp, puţin câte puţin. Cu fiecare an, a mai circumscris un inel la trunchiul său şi astfel şi-a făcut loc pe orizontală. Dar ţinta lui e soarele. Aşa s-a înălţat şi, cu umbra lui, a înăbuşit creşterea oricărui arbore rival. Astfel a reuşit să domine întreg spaţiul riveran.
Nimeni, dar nimeni, nu se poate măsura cu el.
Pentru că nu vrea să aibe de-a face cu oamenii, e apolitic. Nu a găzduit pe scoarţa lui niciun afiş electoral. Doar cîteva peturi stau aruncate neglijent la umbra arborelui secular. Lui nu-i pasă.
Pentru că ştie că nimeni şi nimic nu-l poate opri să atingă cu ramurile lui norii şi, mai apoi, soarele. Asta e menirea lui.

O fotografie pe zi...

Orchestra Metallica

Există Metallica pentru că există Nothing Else Matters. Nici nu au nevoie mai mult de atît.  Nothing Else Matters a inventat Metallica. Nu poţi asocia Nothing Else Matters cu Pavarotti, U2, Pearl Jam, AC/DC sau Mozart. Nicicum.

Bugs Bunny şi Paştele

O melodie pe zi...

O fotografie pe zi...

Fraţii lui Bugs Bunny

Un cuplu perfect

Nicio zi nu seamănă cu alta. Azi, mi-am petrecut seara cu o doamnă şi un domn. Dl. Beck's şi dna Silva. Ca o ironie, primul este blond şi amar, cealaltă neagră şi dulce. Un cuplu perfect. E vorba de bere, evident. Am consumat cu plăcere, aşa cum fac de fiecare dată, adică zilnic. Un dialog în tăcere se produce, chiar dacă e puţin acidulat şi rece. Eu cu ei. Nu mi se reproşează nimic, nu mi se pun întrebări şi nici eu nu întreb nimic. Relaxare totală. Starea de spirit se îmbunătăţeşte vizibil. Fără ei, aceşti prieteni tăcuţi pe care mă pot baza, timpul ar trece mai greu. Nu mă grăbesc nicăieri, dar aduc un echilibru... pentru scurt timp, ce-i drept. Mă deconectez. Cei doi îmi spun că prietenia lor cu mine nu mă va ajuta cu nimic, ba dimpotrivă, mă resping. Da ce dracu, parcă eu nu ştiu că nu sunt singurul beţiv din familie! Bunicii mei, şi vorbesc de partea masculină, au avut şi ei prietenii lor, la fel ca şi mine, ani şi ani de-a rândul au  păstrat legătura. Ce consecvenţă, şi ce rutină! Sau poate ruină? Cu toate acestea, prietenia nu este fidelă, şi poţi alege ceva mult mai "rafinat"! Atunci eşti pierdut!

Adagio for strings, Samuel Barber

Într-o nota scrisă de mama sa, lui Samuel Orborne Barber (1910-1981) îi era prevăzut viitorul: "A fost menit să fie compozitor şi va fi...". Aici cu Adagio for strings. Cine pricepe engleza poate vizita acest site şi obţine date personale plus biografia autorului.

O fotografie pe zi...

The Sartorialist surprinde din nou! O fotografie care arată priceperea omului din spatele aparatului. Personajul mai puţin contează. Ştie ce face Scott Schuman!

Autentic Bugs-Bunny

A făcut o pasiune pentru trandafirul japonez, ramurile şi frunzele le retează cu viteză, şi ca să-mi arate că îi pare rău, înşiră generos câteva „biluţe-mărgăritar” prin casă. Un motiv să zîmbesc... Asta pînă la un punct... Rîcîie pămîntul din ghiveci de parcă ar vrea să lucreze în subteran. Dar nu e naiv. Cum a perceput grimasa pe obrazul meu, ţuşt sub pat. Ştie că acolo e spaţiul lui de siguranţă. Ce nu ştie însă este că, noi doi, adică eu şi el, locuim la etajul nouă şi precis n-a auzit de gravitaţie. Dar este o companie plăcută, îl iert, şi o să-l găzduiesc în continuare.
Altfel, are ocupaţii serioase semn că este un animal sănătos şi activ. Spre exemplu: îşi face loc printre cablurile electrice, firele de net, cele de la boxe, mouse şi în general tot ce stă în calea lui. Pentru că Bugs Bunny are traseul lui de alergat, pista trebuie să fie liberă. Linia de finish este în spatele şifonierului...
Cînd nu sunt atent mai ronţăie la cîte ceva: cabluri în general. Pentru că nu-l vreau fezandat la 220 de volţi, ci mai degrabă în vin roşu şi usturoi, are strict-interzis în spaţiul meu personal. Acum e detaşat în „Siberia”, adică pe balcon.
Dar nu mai am timp de poveşti. Cele mai noi imagini cu Bugs Bunny le vedeţi mai jos...

Cu ce se mai ocupă Bugs Bunny!

Emiliana Torrini, femeia

Emiliana Torrini, femeia

Cum să nu-ţi placă?

Nişte embleme...

Rezolvare Sudoku

1	9	2	4	8	7	3	5	6
6	5	8	1	9	3	7	2	4
7	4	3	2	5	6	8	1	9
3	2	4	6	7	1	9	8	5
9	6	5	8	4	2	1	7	3
8	1	7	5	3	9	6	4	2
2	3	6	7	1	4	5	9	8
5	7	9	3	2	8	4	6	1
4	8	1	9	6	5	2	3	7

Asta ar fi rezolvarea şi nu bag mîna în foc că e singura dezlegare valabilă!!

Despre culori...

1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22

Acestea sunt cele 22 de culori absolut sigure pe care le poate reprezenta orice browser. În ordinea numerelor de pe tricouri acestea au următoarele coduri HTML:
  1. #000000 (respectiv black)
  2. #000033
  3. #0000FF
  4. #FF0000
  5. #FF0033
  6. #FF00FF
  7. #FFFF00
  8. #FFFF33
  9. #FFFF66
10. #CCFF66
11. #00FF00
12. #66FF00
13. #33FF33
14. #66FF33
15. #00FF66
16. #33FF66
17. #00FFCC
18. #33FFCC
19. #00FFFF
20. #33FFFF
21. #66FFFF
22. #FFFFFF (respectiv white)

Facem un Sudoku?

x	x	x	4	x	7	x	x	x
x	x	x	x	x	x	x	x	4
x	4	x	2	5	6	8	x	9
3	2	x	x	x	1	9	8	5
x	6	x	x	x	x	x	7	x
8	1	7	5	x	x	x	4	2
2	x	6	7	1	4	x	9	x
5	x	x	x	x	x	x	x	x
x	x	x	9	x	5	x	x	x

Numărul 174 din 12 februarie a.c. a ghidului TV Adevărul vă dă posibilitatea petrecerii  timpului liber dezlegând Sudoku. Nu o mai faceţi pe scaun în mijloacele de transport în comun, ci aici, cu mine, în faţa calculatorului! Până vineri (când apare numărul următor al revistei) postez şi dezlegarea jocului, tot aşa, variantă "web"! O fi posibil Sudoku interactiv? Cine poate şti?

Despre culori...

aqua	green	navy	silver
black	gray	olive	teal
blue	lime	purple	white
fuchsia	maroon	red	yellow

Cîteva coduri de culori (doar 16, în valori hexazecimale) generate de HTML şi vizibile în Internet Explorer şi nu numai (şi alte browsere):

• aqua: #00FFFF
• green: #008000
• navy: #000080
• silver: #C0C0C0
• black: #000000
• gray: #808080
• olive: #808000
• teal: #008080
• blue: #0000FF
• lime: #00FF00
• purple: #800080
• white: #FFFFFF
• fuchsia: #FF00FF
• maroon: #800000
• red: #FF0000
• yellow: #FFFF00

216 sunt toate culorile din sistemul hexazecimal (true colors)
22 dintre el sunt sunt cele mai sigure culori redate de orice browser.

O fotografie pe zi...

Sursa: Sartorialist
Are tot ce-i trebuie pentru a fi apreciată!
Da' năsucul şi boticul bosumflat arată că fata-i cam răsfăţată...

Bugs Bunny epuizat...

Bună ziua, sunt Bugs Bunny şi mi-e lene...

Iarnă

Noapte, iarnă,..., prin cartier.

Asta da maşină!

Sursa: www.geekologie.com

Tudor Arghezi - Despre scriitori…

În generaţia de azi, a celor ce mânjesc hîrtia şi dizolvă cuvintele în multă salivă sentimentală, originalitatea s-ar dovedi cam greu. De la cei mai tradiţinali pînă la cei care se complac în sineş subt denumire de moderni, actori banali ai unei sensibilităţi streine, nulităţile abundă. Literatura, stagnantă, e ca o gară de marfă în care vagoanele s-au oprit, şi grînele putrede şi fermentate irump din sacii sparţi, şi înămolesc terenul.
Pentru cîţiva scriitori justificaţi de un talent, de o dibăcie sau pornire, zac sute pe caldarîmul artei, întinşi ca nişte cîini ce-şi caută-n blană puricii la soare. Lenea lor se mişcă lent, într-o zi, cu umbra lor culcată, din stînga la dreapta. Lumina le răsare pe sprîncene, şi pînă seara le ajunge-n spinare. Aceşti ţigani ai artei visează, se scarpină, oftează, sînt amorezaţi şi cîntă...
Scrisul lor e ciunt. Fraza lor fără desen, fără ritm, fără asprimi şi rotunjimi, tînjeşte se-ntinde, zemoasă, sau se risipeşte ca praful. Niciodată nu s-a scris mai mult şi totodată mai puţin. Povestitorul trece prin povestea lui cu căruţa: nimic nu se vede, din ce atinge, că s-a strecurat prin mîna lui, care nu ştie să apuce; totul curge ca să curgă. Poetul, beteag, se tîrăşte din stih în stih pe burtă şi oftează cu nasul în parfume pe care nu-i în stare să le evoce. Ei nu cunosc, bieţii scriitori, o artă înnăscută, înnafară de literatură, o vigoare ce vine din pămînt, din aer, din cer, din sînge. Ei au citit şi citesc, şi după ce citesc se pun să scrie şi ei – şi iată de ce sunt scriitori. Sceptici din nerozie şi orientalism, ei nu pot să priceapă viaţa, n-au pentru ea niciun sentiment, nu se pasionează, nu izbucnesc, nu se revoltă, nu urăsc, nu iubesc, nu vor, nu văd, nu ştiu. E o emasculare profundă, şi de aceea scriitorii noştrii şi îmbătrînesc atît de iute.
Scriitorii aceştia, majoritatea, apreciază lucrurile cu toţii într-un singur fel. Ei n-au nemulţumiri cerebrale. Citind şi tocind aceeaşi autori, mulţumită cărora viază ca intelecţi, ei şi-au fabricat un calîp. Tot ce nu pot ei vîrî în forma lor, îi derutează, îi irită, îi jigneşte, îi ucide. Natura cu aceleaşi degete imaculate frămîntă şi excrementul, deschide şi buzele impalpabile ale florilor, desface şi genele de argint ale stelelor albe. Scriitorul are mintea calică şi strînsă ca o găleată. Scriitorii şi-au ales ca specialitate natura superficială: ei pasc iarba, florile. Îndată ce inspiraţia vine dintr-altă parte decît olfactivul lor, scriitorii sunt înspăimîntaţi. Ei bine, şi florile culese de ei, cîntate de ei, se spurcă, se trivializează: o bună parte din frumuseţea cea trandafirie a naturii au compromis-o nu reclamele comerciale împotriva cărora artiştii streini luptă în Societăţi şi Ligi, dar scriitorii, scriitorii mediocri, tîrla, imbecilii cei mai mulţi ai peniţei.
Literatura trebuie întinerită. Bineînţeles că fără individualităţi primenirea ei e cu neputinţă. Orişicum, o disciplină care să înceapă cu apa şi săpunul şi să termine cu munca pămîntului şi cu meşteşugul, poate să perfecţioneze aceste organisme, elementare şi proaste.
Trebuieşte întinerită mintea scăzută şi ramolită a epocii noastre literare. Trebuiesc înjugaţi la viaţă domnii scriitori, şi purtaţi energic, în numele artei care-i ignoră, pe brazdele mari ale lumii. Pînă ce nu-şi vor rupe genunchii, nu-şi vor beli fruntea de pămînt şi piatră, pînă ce nu-şi vor îngropa picioarele în ţărînă, ei nu vor putea înţelege, din cafenea şi berărie, unde se confundă cu chelnerii adormiţi pe picioare, nici viaţa şi nici arta.
Cu încetul sufletul lor se va lărgi, se va face încăpător şi luminos. Ei vor şti să preţuiască amănunţit darurile de cuvinte şi de idei pe care ajung să le merite, aruncate înnaintea lor, gratuit, ca nişte mărgăritare. Ei vor înţelege idealismul veşnic şi universal al naturii, pe care un gîndac ciugulitor în umezeală îl simte şi-l trăieşte mai bine ca un scriitor.
Şi dacă nu vor putea realiza arta şi literatura pentru care nimeni nu se alege singur, ei vor merita strîngerea de mînă, francă şi omenească, a aceluia care o înfăptuieşte împotriva tuturor, cu pasiunea, iubirea şi idealismul lui...

---

Apărut în Seara, 13 mai 1913 şi este conţinut
în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Bugs Bunny dansează

Create your own video slideshow at animoto.com.

O melodie pe zi...

Emiliana Torrini, o artistă de pe altă planetă. Aici cu Birds. De ascultat... e din alt spaţiu.

Bugs Bunny

Permis şi nepermis, de Tudor Arghezi

Vorbeşte dascălul de morală…
Dascălul de morală e jignit cu înlesnire. Invectiva, sarcasmul, ironia îl mişcă şi-l frămîntă. La fiece baston, pe care-l ridici ca să goneşti o singură potaie, răcnesc toate potăile şi fug. De ce? Din pricina solidarităţii? Nu! De teamă. În rănile celui nimerit cu băţul, dascălul de morală prevede o ameninţare personală.
Cuvinte ca prea, foarte, prea mult, mai domol... sunt exclamaţiile şi formulele lui preliminare. Îmblînzeşte cu ele sau ascute calificativul. De umbli să stingi o idee parazitară sau să striveşti o nevăstuică socială, pielea dascălului de morală, furnicată rece, se strînge. Tot ce atacă o teză sau o situaţie, tot ce iese din convenţia formelor care caută să te împresoare şi să te mistuie, trece drept tendinţă imorală. Dascălul de morală umblă după argumentarea moale, după idealismul inexpresiv, după stilul administrativ şi timid. Din viaţa glasului el înţelege numai şoapta. Puterilor de luptă le pune surdină: laşitatea sau ipocrizia, marile doici clasice ale omenirii. Universul îl concepe surdo-mut, cel mult telefonic.
După aşezarea proprietăţii s-a emis îndată un precept de asigurare: “Să nu furi!” – perfecţionat prin adaosul: ”Munceşte!”
“Nu fura!” este jandarmul lui “M-am înnavuţit”. Într-altfel, gestul furtului ar fi socotit între mişcări: aviaţie, înot, gimnastică şi vînătoare – iar lenea intelectualizată a pisicii, în loc să ne repugne, ne-ar face plăcere. Nicio morală nu cuprinde porunca: “Fii intelligent!” Inteligenţa, intolerantă şi corozivă, leneveşte jocul moral şi descoperă jocul virtuţilor dăscălimii de morală.
Temperamentului academic, compus din hîrtie multă şi paie sufleteşti, îi e groază de violenţă şi ironie. În lumea zisă morală, lucrurile se petrec pe targă şi-n bumbac. Ideile şi simţirile sunt purtate lin şi cu întristare, ca nişte cadavre de femei, prea tinere moarte. Nu e permis să duci, subt braţul viguros care le strînge, şi la piept, vietăţi sufleteşti neliniştite, violente, răzvrătite.
Dascălul de morală nu este totuşi viaţa întreagă, care se zbate şi luptă subt ochelarii călări pe nasul lui... În violenţă îşi aşteaptă elanul o rădăcină fierbinte şi nouă. Stilizată, violenţa se prezintă în artă şi literatură, ca piatra constructivă.
Fie permisă de-vreme-ce zvîcneşte în arterele universului şi resorturile ei ridică sufletele şi speranţele. Totul este permis, căci nimic nu poate, într-o minte liberă, să fie interzis. La temperatura de sinceritate a violenţei se volatilizează sau se adună aliajele sociale şi sufleteşti cele mai rezistente. Cei mulţumiţi cu căldicel şi acrişor vor avea fără voie să guste din amarul profund şi toxic, în mijlocul banchetului lor. Cele nepermise vor fi introduse cu forţa în rîndul celorlalte.
Scoateţi pene noi... Înmuiaţi-le de-a dreptul în otravă, nemoleşiţi de jilţul în care veţi avea timpul să dormiţi.
Numai că penei voastre trebuie să-i scapere-n vîrf o strălucire de foc...

Apărut în Seara, 21 martie 1913, şi este cuprins
în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Constanţa 2010

From

Constanţa-istorie într-o cochilie

Multietnic şi turistic, Constanţa este un oraş al pescăruşilor şi un oraş-port. Marea care închide orizontul estic al oraşului şi valurile care se sparg ritmic de ţărm îţi dau echilibrul şi energia necesare pentru a înfrunta dinamica unor noi realităţi, plăcute sau nu. Dar să las deoparte consideraţiile personale.
Luat la pas sau cu autobuzul, de la Poarta 6 (capătul portului) spre Poarta 2 (zona veche şi intrare în Şantierul Naval) oraşul se prezintă cochet, străzile sunt înguste, drepte, curate şi bine întreţinute, parcă taie oraşul în felii de la un capăt la altul.
Clădirile din zona veche nu sunt înalte, unele dintre ele renovate, altele în ruină, dar toate păstrează arhitectura timpului cînd au fost construite. Toate acestea se aşază pe un relief înclinat de colină. Relief-scoică sau cochilie aş spune, asta ca să preiau denumirea unor vietăţi marine a căror formă reflectă proiecţia în miniatură a geografiei oraşului.
Pescăruşii te salută la tot pasul, ei sunt adevăraţii stăpîni ai oraşului, ai Portului, Şantierului Naval, Farului şi, de ce nu? ai mării. Se cazează unde vor ei: pe un hotel de cinci stele sau pe orice terasă, n-au nicio restricţie. Ei sunt turiştii permanenţi ai oraşului, au regim all-inclusive, evident consumaţia este free. Nu ştiu dacă sunt bine primiţi la Acvarium, dar oricum au ca alternativă imensitatea Mării Negre, cu diversitatea ei culinară şi, ca relaxare.
Pentru că nu am perspectiva aeriană a pescăruşilor (nu am aripi!), şi voiam să privesc oraşul de sus, am vizitat Moscheea. Din Minaretă priveliştea e copleşitoare, iar vîntul bate cu putere la aceea înălţime. Dar ce contează, e 1 ianuarie, afară sunt 14 grade, oraşul e aproape pustiu, bătrîna musulmană care îngrijeşte Moscheea mătură liniştită curtea interioară... Allah e mare! O plăcuţă de marmură lipită pe un perete la intrare ne informează că Moscheea dispune de încălzire proprie prin bunăvoinţa unui etnic turc cu dare de mînă care le-a cumpărat centrală termică! Şi-uite-aşa Allah se îngrijeşte de confortul termic al supuşilor Săi! Dar cui îi pasă?
Altfel, eu păstrez în minte imaginea portului Constanţa. Patru zile la rînd am privit navele care au intrat (respectiv părăsit) dana portului. Nu singur, ci împreună cu pescăruşii. Imaginile sunt totuşi diferite. Ei privesc oraşul de la înălţime... şi numai de acolo. Eu doar de jos, dar prin lentila Carl Zeiss a aparatului foto. Deşi perspectivele sunt diferite, oraşul este acelaşi. Nu ştiu ce văd pescăruşii, dar ce am privit eu mi-a plăcut: oraşul Constanţa, plaja, marea şi pescăruşii.

Constanţa-istorie într-o cochilie