duminică, 29 noiembrie 2009
Două blonde la FHM
Un exerciţiu foto cu două blonde şi muzică potrivită egal videoclip mişto. Pentru acesta mulţumim lui Cătălin Lungu de pe blogul căruia l-am şterpelit (în combinaţie cu You Tube).
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
Critica, de Tudor Arghezi
Din câteva feluri de a face critică profesională, genul felurilor e, întâi, în întregime detestabil, întrucât profesia de tâlmaci, pur şi simplu, e o profesie de chelner, care transportă pe tavă, de la bucătar la client. Al doilea, felul de degustător e cel mai puţin recomandabil în literatură. Să-ţi faci un meşteşug din a scoate cu lingura sau cu paharul şi din a freca pe limbă! Dacă, din întâmplare, criticul are în ascendenţa lui un câine, ceea ce nu pare cu totul exclus în stadiul cunoştinţelor actuale, vedeţi cât de colo ce preferă estetica limbii lui.
E o critică asemănătoare cu fascinaţia pe care o exercită muzica militară, urmată de popor pe delăturile trombonului şi tobelor mari – când e admirativă şi de aceeaşi calitate cu veselia copiilor din mahala urmărind un cocoşat sau un dement, cu pocnitori şi pietre. Sinistră profesie şi lamentabil intelect de ceea ce se cheamă la Freud refulare.
Panaiot, vechiul coleg de copilărie şi şcoală, adusese din satul lui în Bucureşti o vergea prelungită cu spirală şi care servea tatălui acestui copil bestial, pădurar, la curăţit o puşcă. Duminica, Panaiot se deda plăcerii lui din ziua a şaptea. Aţâţa câinii din cartier prin zăbrele, şi când animalul îndârjit punea gura pe vârful vergelei, Panaiot, cu o mişcare de spadasin, i-o vâra adânc, zmucind-o cu sânge şi cu beregăţi. El n-a mâncat niciodată o bătaie în toată puterea cuvântului, căci şi-ar fi îngropat în sine pasiunea de hingher, şi cine ştie ce se întâmpla dacă ajungea director general de contabilitate, sau critic literar. Se poate închipui orice.
Există personagii palide, intelectualizate, şi a căror copilărie, supravegheată şi nobil derivată către preocupări de minte, a lăsat un oftat în viaţa sufletului sau o cruzime latentă. Am văzut unul care, muşcând cu convingere dintr-un cartof crud, pretindea, subt stăpânirea unui medic hipnotizator, că savurează o pară bergamotă, debarasându-şi buzele până şi de nişte sâmburi imaginari. Era destul de copt – personagiul nu cartoful – căci avea vreo patruzeci de ani.
Spectacolul e de ordinul masturbării. Criticul în luptă cu o foaie de hârtie şi o carte. În mănăstirile medievale călugării iniţiaţi înfigeau un ac în efigia personajului ce nu putea fi arestat de tribunalele inchiziţiei, cu credinţa că ochiul străpuns în portret, corespundea în natură cu pierderea lui, şi medicina timpului nu găsea alte origini junghiului intercostal decât practica de la distanţă a unei vrăjitorii bine administrată.
Evident că a lua sugestii gata făcute din mâna unui autor nu e mult onorabil şi nu demonstrează, în tabela de valori a Demonului, decât sterilitate personală.
Ori atunci, în cazul criticei de zonă uşoară, i se cere condeiului care o exercită puteri de strălucire, de elasticitate şi de vigoare, în stare să înlocuiască absenţa obiectivului cu ceremonia parcursului. De obicei puterile acestea nu se pot asocia cu preocupările minore, şi critica rămâne numai acră şi ca o tendinţă la un efect imposibil. Critica de această categorie are intenţii care nu fac doi bani, şi rezultate, în ceea ce priveşte lumina, terne şi coriace.
Căci oricum s-ar plasa în cercul soarelui, critica e o operă de artă, şi fără geniu opera de artă de orice natură e tipografică, hebdomadară, dar nulă. Efortul livresc şi cerebral savant adaogă copiei criticului virguli, pauze, nazuri simili-stilistice, ştersături, clarităţi de peniţă, darn u o scoate din emfatica ei nulitate. Ce greu izbuteşte o asemenea critică să surâdă când o caută, şi cât de incolor sceptică este aluzia când vrea să ne facă să gustăm dintr-un scepticism care decorează o imensă insignifianţă.
Critica trebuie citită ca o poemă de inteligenţă şi supusă transparenţelor şi conturelor care regenerează toată poezia, indiferent de sensul ei laudativ sau injurios, străin substanţei. Această critică nu e o dorinţă, e o realitate şi lectura ei constituie în sine o foarte delicată şi suavă petrecere intelectuală.
E o critică asemănătoare cu fascinaţia pe care o exercită muzica militară, urmată de popor pe delăturile trombonului şi tobelor mari – când e admirativă şi de aceeaşi calitate cu veselia copiilor din mahala urmărind un cocoşat sau un dement, cu pocnitori şi pietre. Sinistră profesie şi lamentabil intelect de ceea ce se cheamă la Freud refulare.
Panaiot, vechiul coleg de copilărie şi şcoală, adusese din satul lui în Bucureşti o vergea prelungită cu spirală şi care servea tatălui acestui copil bestial, pădurar, la curăţit o puşcă. Duminica, Panaiot se deda plăcerii lui din ziua a şaptea. Aţâţa câinii din cartier prin zăbrele, şi când animalul îndârjit punea gura pe vârful vergelei, Panaiot, cu o mişcare de spadasin, i-o vâra adânc, zmucind-o cu sânge şi cu beregăţi. El n-a mâncat niciodată o bătaie în toată puterea cuvântului, căci şi-ar fi îngropat în sine pasiunea de hingher, şi cine ştie ce se întâmpla dacă ajungea director general de contabilitate, sau critic literar. Se poate închipui orice.
Există personagii palide, intelectualizate, şi a căror copilărie, supravegheată şi nobil derivată către preocupări de minte, a lăsat un oftat în viaţa sufletului sau o cruzime latentă. Am văzut unul care, muşcând cu convingere dintr-un cartof crud, pretindea, subt stăpânirea unui medic hipnotizator, că savurează o pară bergamotă, debarasându-şi buzele până şi de nişte sâmburi imaginari. Era destul de copt – personagiul nu cartoful – căci avea vreo patruzeci de ani.
Spectacolul e de ordinul masturbării. Criticul în luptă cu o foaie de hârtie şi o carte. În mănăstirile medievale călugării iniţiaţi înfigeau un ac în efigia personajului ce nu putea fi arestat de tribunalele inchiziţiei, cu credinţa că ochiul străpuns în portret, corespundea în natură cu pierderea lui, şi medicina timpului nu găsea alte origini junghiului intercostal decât practica de la distanţă a unei vrăjitorii bine administrată.
Evident că a lua sugestii gata făcute din mâna unui autor nu e mult onorabil şi nu demonstrează, în tabela de valori a Demonului, decât sterilitate personală.
Ori atunci, în cazul criticei de zonă uşoară, i se cere condeiului care o exercită puteri de strălucire, de elasticitate şi de vigoare, în stare să înlocuiască absenţa obiectivului cu ceremonia parcursului. De obicei puterile acestea nu se pot asocia cu preocupările minore, şi critica rămâne numai acră şi ca o tendinţă la un efect imposibil. Critica de această categorie are intenţii care nu fac doi bani, şi rezultate, în ceea ce priveşte lumina, terne şi coriace.
Căci oricum s-ar plasa în cercul soarelui, critica e o operă de artă, şi fără geniu opera de artă de orice natură e tipografică, hebdomadară, dar nulă. Efortul livresc şi cerebral savant adaogă copiei criticului virguli, pauze, nazuri simili-stilistice, ştersături, clarităţi de peniţă, darn u o scoate din emfatica ei nulitate. Ce greu izbuteşte o asemenea critică să surâdă când o caută, şi cât de incolor sceptică este aluzia când vrea să ne facă să gustăm dintr-un scepticism care decorează o imensă insignifianţă.
Critica trebuie citită ca o poemă de inteligenţă şi supusă transparenţelor şi conturelor care regenerează toată poezia, indiferent de sensul ei laudativ sau injurios, străin substanţei. Această critică nu e o dorinţă, e o realitate şi lectura ei constituie în sine o foarte delicată şi suavă petrecere intelectuală.
Publicat în Adevărul literar şi artistic, 27 august 1933,
şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979.
şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979.
Clip de prezentare carte! Drăguţ!
Pentru că nu am mai văzut aşa ceva, şi mi se pare o îmbinare plăcută de fotografie, versuri, muzică, toate reunite sub forma unui clip de prezentare de carte, l-am furat de pe You Tube şi postat aici. Felicitări anticipate Corinei Pleşa (pentru carte) şi lui Cătălin Lungu pentru realizarea clipului. Foarte tare!
vineri, 27 noiembrie 2009
Apă cu făină, de Tudor Arghezi
Fruntariile n-au fost rupte, şi calul nici unui năvălitor nu le-a călcat. Fruntariile s-au călit de la sine, fără luptă, săgeţile s-au înmuiat; ştirbite, spadele s-au ştirbit în răzătoare de noroi. Prin disoluţie, s-au dezagregat metalele şi piatra. Imperiul de cocă a pus o dulce stăpânire pe întinderi: epoca de apă cu făină.
Concesii, toleranţe şi absenţa preferinţei. Aş iubi ceva şi nu mai sunt în stare; aş urâ şi nu mai pot – surâd, ca să plac şi ca nu cumva să se creadă undeva, n-aş putea hotărâ unde, că m-aş îndeletnici cu un gust sau un sentiment personal. Mi se pare că aş fi suspect dacă n-aş râde cu toată lumea şi dacă aş merge când ea stă pe loc la o răscruce de limuzine şi echipaje. Ah, lacrima! – să nu aud de ea, oftatul să nu-mi ajungă la ureche; scrâşnetul să nu-l percep, nici în fotografie. Viaţa trebuie să-mi pară suavă şi dacă gândesc, dacă scriu şi dacă mă urc la tribună, tonul trandafiriu e de rigoare.
Nu e adevărat că scrii prost şi că gândeşti strâmb. E fals că suferă cineva. Nu e nici mizerie, nici mortalitate maladivă la netimp. Nimeni nu e imbecil, nici nepregătit, nici lichea. Toţi sîntem inteligenţi şi admirabili. Epoca reprezintă apogeul colectiv: mai mult nu se poate concepe.
Nu vreau să supăr pe nimeni, căci unii cu alţii ne găsim în cele mai bune raporturi. Dacă am supărat unul, se supără toţi, fiecare supărându-se standard. Necazul, ca şi tihna, şi-a găsit un tip, conform căruia eşti indispus identic. Să nu te îndoieşti şi nu mă îndoiesc. De la îndoială vine tot răul. Să crezi când mânjitorul ţi se propune pur şi inefabil şi să pui temeiuri atunci pe ipocrizie şi laşitate şi dacă impostorul şi escrocul intelectual şi politic îţi recomandă dogme şi principii, să zici amin şi să-i pupi umbrela şi pălăria din cuier.
O serie de lucruri e o convenţie anonimă să nu apară în minte şi sub condei. Să nu zici “hoţ”: vocabulul e inelegant. Să nu zici „nulitate”, “incapacitate” – nu ştii cine se poate simţi atins şi trebuie să-ţi menajezi viitorul apropiat. Să nu ţi se pară că nişte cuvinte de scris “tâmpit” şi “dobitoc” sunt în legătură cu epoca şi să le utilizezi în abstract. Abstractul şi indefinitul supără cel mai mult. Să nu vorbeşti de barbă, ca să nu ofensezi o caricatură. Să te fereşti de termeni ca „student”, “professor”, sau “savant”; cine ştie ce se poate ascunde şi mocni subt un cuvânt.
Să nu vorbim niciodată de zahăr, de ciment - de pildă – oricât ai plăti sacul sau kilogramul. De hârtie vom vorbi foarte rar şi foarte puţin şi numai atunci când nu e nevoie.
Oricare ar fi revoltele şi scârbele tale, tace-le, zâmbeşte-le; trăieşti în epoca de cocă şi de şpriţ. Cârciumarul care a imaginat amestecul hibrid al vinului de struguri cu sifonul a fost un mare psiholog şi el a creat fără să ştie o ţară nouă: Spritzland. Tace-le, zâmbeşte-le şi dacă vrei dezgustă-te numai de tine: nu are consecinţe.
Să-ţi faci o educaţie a odraslelor, liniate ca un caiet de socoteli, în pătrate mărunte, uşor de supravegheat. Învaţă-ţi copiii să mintă cu agerime şi să se falsifice cu entuziasm. Dacă printre picături îţi vei putea decide nevasta să iasă la anumite ore şi să se absenteze oportun, beneficiile sufleteşti vor putea să fie sporite cu importante aporturi conjugale. În special, îngrijeşte de viciile şefilor tăi şi furnizează dacă se poate şi dispui de o familie bine aprovizionată, pentru toată ierarhia. Vicii feminine şi vicii masculine, le poţi satisface pe toate şi pe cele din urmă cu împărtăşaniile-ţi proprii: lauda, mersul pe burtă, transportarea scuipătorii, articolul de gazetă. Partea întâia se numeşte: închide ochii, iar a doua: deschide-i bine.
În literatură şi politică, bineînţeles toată lumea e talentată, valoroasă, incomparabilă şi toate cărţile sunt fenomenale. Stupiditate nu există nici aici. Vei face o literatură şi vei inaugura o activitate de presă, care să producă foarte multă plăcere. Arta scrisului şi apostolatul ideilor trebuiesc întoarse la menirea lor, să facă bine la stomac şi să puie vanitatea în stare de spasm delicios. Flatează dacă nu oamenii direct, măcar ideile lor cele mai false şi mai comune. Lectorul se împacă foarte bine şi cu o agresivitate care-i în fond o mângâiere profundă, căci nu mai lingi o mână pe dinafară ci un abdomen pe dinlăuntru. Sînt câteva atitudini eroice extrem de rentabile pentru cel care le poate îmbrăca fără falsă pudoare, în ideile admise şi banalizate. Pune mâna pe o idee banală şi admisă şi fă-ţi din ea un steag revoluţionar. Întinereşte un zeu şi fă-te că regreţi cu pumnii şi cu zbierătul un timp acceptat în istorie. Îţi recomand două mari şi infailibile surse de succes şi procopseală: credinţa strămoşilor şi naţia. La fiecare treizeci de ani, câte o serie de exemplare au făcut excelentă carieră cu acest capital. Însă să-l exploatezi la o temperatură, pe care un vocabular inept a însemnat-o cu calificativul: neruşinare. Că strămoşii tăi au păscut caprele la Adrianopole, că au fost nişte splendizi şătrari însă ţigani, nu importă. Învăţătura prinde şi învăţătorul prinde şi el.
Unde se grăbesc atâţi oameni îmbrăcaţi corect în haină cu coadă neagră, forfotind paralel şi în zig-zag, fără o ţintă imediată? Fiecare duce o tavă nevăzută şi un şervet nevăzut la subsoară şi fiecare vrea să servească. Sînt chelnerii epocii, pasionaţi de un stăpân, care-i aşteaptă şi-i utilizează pe rând.
O singură neplăcere poate să se ivească şi să strice atâta armonie şi reciprocă regulă de concesii şi consimţiri. Un eveniment. Un eeveniment care nu va putea să le folosească nici la birt, nici la cafenea, nici la bucătărie, la şcoală şi biblioteci, mâinile lor fiind mult prea fine, sufletul lor mult prea gol şi personalitatea lor mult prea abdicată. Atunci, o să putem asista la spectacolul de fracuri, de smoking, de redingotă şi de chelneri, alergând să fugă, lăsând greutăţile dure în seama celor care nu s-au întrecut cu ei. Şi nu va mai fi nici un drum destul de neted şi de lung, pentru lamentabila lor şchiopătare.
Concesii, toleranţe şi absenţa preferinţei. Aş iubi ceva şi nu mai sunt în stare; aş urâ şi nu mai pot – surâd, ca să plac şi ca nu cumva să se creadă undeva, n-aş putea hotărâ unde, că m-aş îndeletnici cu un gust sau un sentiment personal. Mi se pare că aş fi suspect dacă n-aş râde cu toată lumea şi dacă aş merge când ea stă pe loc la o răscruce de limuzine şi echipaje. Ah, lacrima! – să nu aud de ea, oftatul să nu-mi ajungă la ureche; scrâşnetul să nu-l percep, nici în fotografie. Viaţa trebuie să-mi pară suavă şi dacă gândesc, dacă scriu şi dacă mă urc la tribună, tonul trandafiriu e de rigoare.
Nu e adevărat că scrii prost şi că gândeşti strâmb. E fals că suferă cineva. Nu e nici mizerie, nici mortalitate maladivă la netimp. Nimeni nu e imbecil, nici nepregătit, nici lichea. Toţi sîntem inteligenţi şi admirabili. Epoca reprezintă apogeul colectiv: mai mult nu se poate concepe.
Nu vreau să supăr pe nimeni, căci unii cu alţii ne găsim în cele mai bune raporturi. Dacă am supărat unul, se supără toţi, fiecare supărându-se standard. Necazul, ca şi tihna, şi-a găsit un tip, conform căruia eşti indispus identic. Să nu te îndoieşti şi nu mă îndoiesc. De la îndoială vine tot răul. Să crezi când mânjitorul ţi se propune pur şi inefabil şi să pui temeiuri atunci pe ipocrizie şi laşitate şi dacă impostorul şi escrocul intelectual şi politic îţi recomandă dogme şi principii, să zici amin şi să-i pupi umbrela şi pălăria din cuier.
O serie de lucruri e o convenţie anonimă să nu apară în minte şi sub condei. Să nu zici “hoţ”: vocabulul e inelegant. Să nu zici „nulitate”, “incapacitate” – nu ştii cine se poate simţi atins şi trebuie să-ţi menajezi viitorul apropiat. Să nu ţi se pară că nişte cuvinte de scris “tâmpit” şi “dobitoc” sunt în legătură cu epoca şi să le utilizezi în abstract. Abstractul şi indefinitul supără cel mai mult. Să nu vorbeşti de barbă, ca să nu ofensezi o caricatură. Să te fereşti de termeni ca „student”, “professor”, sau “savant”; cine ştie ce se poate ascunde şi mocni subt un cuvânt.
Să nu vorbim niciodată de zahăr, de ciment - de pildă – oricât ai plăti sacul sau kilogramul. De hârtie vom vorbi foarte rar şi foarte puţin şi numai atunci când nu e nevoie.
Oricare ar fi revoltele şi scârbele tale, tace-le, zâmbeşte-le; trăieşti în epoca de cocă şi de şpriţ. Cârciumarul care a imaginat amestecul hibrid al vinului de struguri cu sifonul a fost un mare psiholog şi el a creat fără să ştie o ţară nouă: Spritzland. Tace-le, zâmbeşte-le şi dacă vrei dezgustă-te numai de tine: nu are consecinţe.
Să-ţi faci o educaţie a odraslelor, liniate ca un caiet de socoteli, în pătrate mărunte, uşor de supravegheat. Învaţă-ţi copiii să mintă cu agerime şi să se falsifice cu entuziasm. Dacă printre picături îţi vei putea decide nevasta să iasă la anumite ore şi să se absenteze oportun, beneficiile sufleteşti vor putea să fie sporite cu importante aporturi conjugale. În special, îngrijeşte de viciile şefilor tăi şi furnizează dacă se poate şi dispui de o familie bine aprovizionată, pentru toată ierarhia. Vicii feminine şi vicii masculine, le poţi satisface pe toate şi pe cele din urmă cu împărtăşaniile-ţi proprii: lauda, mersul pe burtă, transportarea scuipătorii, articolul de gazetă. Partea întâia se numeşte: închide ochii, iar a doua: deschide-i bine.
În literatură şi politică, bineînţeles toată lumea e talentată, valoroasă, incomparabilă şi toate cărţile sunt fenomenale. Stupiditate nu există nici aici. Vei face o literatură şi vei inaugura o activitate de presă, care să producă foarte multă plăcere. Arta scrisului şi apostolatul ideilor trebuiesc întoarse la menirea lor, să facă bine la stomac şi să puie vanitatea în stare de spasm delicios. Flatează dacă nu oamenii direct, măcar ideile lor cele mai false şi mai comune. Lectorul se împacă foarte bine şi cu o agresivitate care-i în fond o mângâiere profundă, căci nu mai lingi o mână pe dinafară ci un abdomen pe dinlăuntru. Sînt câteva atitudini eroice extrem de rentabile pentru cel care le poate îmbrăca fără falsă pudoare, în ideile admise şi banalizate. Pune mâna pe o idee banală şi admisă şi fă-ţi din ea un steag revoluţionar. Întinereşte un zeu şi fă-te că regreţi cu pumnii şi cu zbierătul un timp acceptat în istorie. Îţi recomand două mari şi infailibile surse de succes şi procopseală: credinţa strămoşilor şi naţia. La fiecare treizeci de ani, câte o serie de exemplare au făcut excelentă carieră cu acest capital. Însă să-l exploatezi la o temperatură, pe care un vocabular inept a însemnat-o cu calificativul: neruşinare. Că strămoşii tăi au păscut caprele la Adrianopole, că au fost nişte splendizi şătrari însă ţigani, nu importă. Învăţătura prinde şi învăţătorul prinde şi el.
Unde se grăbesc atâţi oameni îmbrăcaţi corect în haină cu coadă neagră, forfotind paralel şi în zig-zag, fără o ţintă imediată? Fiecare duce o tavă nevăzută şi un şervet nevăzut la subsoară şi fiecare vrea să servească. Sînt chelnerii epocii, pasionaţi de un stăpân, care-i aşteaptă şi-i utilizează pe rând.
O singură neplăcere poate să se ivească şi să strice atâta armonie şi reciprocă regulă de concesii şi consimţiri. Un eveniment. Un eeveniment care nu va putea să le folosească nici la birt, nici la cafenea, nici la bucătărie, la şcoală şi biblioteci, mâinile lor fiind mult prea fine, sufletul lor mult prea gol şi personalitatea lor mult prea abdicată. Atunci, o să putem asista la spectacolul de fracuri, de smoking, de redingotă şi de chelneri, alergând să fugă, lăsând greutăţile dure în seama celor care nu s-au întrecut cu ei. Şi nu va mai fi nici un drum destul de neted şi de lung, pentru lamentabila lor şchiopătare.
Publicat în Adevărul literar şi artistic, 10 septembrie 1933
şi cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979
şi cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979
joi, 26 noiembrie 2009
Otrava, de Tudor Arghezi
Heinrich Ibsen, mi se pare, a făcut, după fabulişti, descoperirea că omul e adeseori o reproducere a unui animal dintr-altă specie decât a lui. Fără să fi avut în ascendenţa cunoscută de pildă porci, sunt semeni de-ai noştri care-i evocă de la prima vedere şi fără nicio figuraţie tendenţioasă. Spaţiul dintre bărbie şi urechi, dilatarea maxilară, ochii mici, buzele şi nasul, totalizate dau mai mult decât o asemănare. În pantalonii sau în fusta modelului, evoluat până la jurnalul de mode, se ghiceşte deasupra unui punct buzat coada învârtită a străbunului anonim, încurcat într-un copac genealogic.
Cu toate că, scoborâtor, zice-se, din maimuţă, omul nu o aminteşte normal. Unii reprezintă direct gorilul, cimpanzeul, cinocefalul. Şarpele e prezent în ochii întunecaţi ai pizmaşului, care neavând curajul să asasineze, muşcă şi neputând nici muşca, se dă la om cu gingiile goale şi cu limba căscată. Şarpele surogat. În bucătăriile râncede gândacii bruni fug de lampă cu câte un ou îndărăt: subsecretar cu ghiozan. Anumită proză de ziar se asimilează cu opera căţelului pe o suprafaţă netedă, alunecând pe rădăcina cozii ca-n tobogan, cu o intenţie de higienist.
Asemănările sunt în general fizice şi morale, dar la scheme precise corespund caracteristice identice. Şi reacţiunile sunt identice. Conversând cu câte cineva, te ştergi involuntar dedesubtul scaunului pe picioare. Ai impresia inconştientă că ai călcat în ceva şi te-ai umplut. Ţi se prezintă un domn corect, priceput în poezie, muzică şi pictură, şi-ţi miroase a şoarec. Are aderenţe cu şobolanii. Şi dinţii de sus, strânşi strâmb laolaltă, într-un surâs ca pe o ghindă, trădează obscurele ancestralităţi. Duhoarea de coteţ care împute de-a dreptul cuvintele alese, ale câte unui delicat, select şi sentimental, e altceva: asta aparţine fiziologiei.
În curtea cu păsări a gospodăriei sunt însă găini cu nume şi atribuţii de cucoană, Madama, Franţuzoaica, dna Ana, Licenţiata în teologie. O gâscă, respectată în familie, are prestigiul unei profesoare de matematici inginer. Porumbiţa cu crinolină albă e Principesa...
Împerecherile disparate intră în probleme de psihologie. Otrava ciupercilor zace în unii oameni, predispuşi la cancer. Posomorâţi şi vineţi, ei suferă de toate sănătăţile, bucuriile şi succesele altora. Parcă hrăniţi cu păr şi rămăşiţe de muşama şi piele, ei clocesc în stomac o bubă rea, care dacă nu se exprimă încă pentru chirurgie sau cioclu, îşi caută o evacuare morbidă pe calea tiparului sau în grai. Când apare dintre ei un reformator, un dictator ori un ministru, e o calamitate. Tinereţea are ordin să fie bătrânicioasă, ograzul trebuie ofilit, surâsul eliminat; inocenţa exasperă. De la otravă la nebunie distanţa e neînsemnată, ferocitatea devine epidemică şi un popor întreg se contaminează de ura bolnavului lăsat liber împotriva omenirii. O armată de milioane de nebuni porneşte la căsăpie şi dă de lucru ani de zile popoarelor de pe glob, moarte, mizerie şi spaimă.
Otrava ţine minte şi mocneşte răzbunări fără scadenţă. În viaţa presei, îmbulzită, se întâmplă să loveşti cu cotul pe câte un minuscul potentat, prevăzut cu o pungă de venin iritată orgolios. Uită omul şi vânătăile de hazard; acela nu poate să uite că i-ai modificat deschizând umbrela direcţia colţului batistei. La înghesuială ţi se mai turteşte pălăria: acela îţi cere să-i cumperi una nouă. Pentru că se amestecaseră inoportun într-o chestiune de artă, un medic de genito-urinare şi un advocat au primit odinioară un rapid bobârnac. După 10 ani, la o adunare, am fost prezentaţi unul altuia, subsemnatul şi advocatul, care îngălbenind, a trecut în vânăt. Rămăsesem cu mâna în aer şi el se căuta în buzunare, apoi în portmoneu cu febrilitate. Avea un document. Mi l-a arătat aproape leşinat: trei rânduri tăiate din articolul meu, nici cât un răvaş de plăcintă. Aşteptase 10 ani încordat, 10 ani l-a chinuit un venin atroce. Şi în toată vremea asta, noi ceştilalţi, sănătoşi la inimă şi la minte, râdeam, cântam, fluieram şi ni-era veselă viaţa printre animalele autentice şi ciupercile nestrămutate, cu care seamănă omul.
Cu toate că, scoborâtor, zice-se, din maimuţă, omul nu o aminteşte normal. Unii reprezintă direct gorilul, cimpanzeul, cinocefalul. Şarpele e prezent în ochii întunecaţi ai pizmaşului, care neavând curajul să asasineze, muşcă şi neputând nici muşca, se dă la om cu gingiile goale şi cu limba căscată. Şarpele surogat. În bucătăriile râncede gândacii bruni fug de lampă cu câte un ou îndărăt: subsecretar cu ghiozan. Anumită proză de ziar se asimilează cu opera căţelului pe o suprafaţă netedă, alunecând pe rădăcina cozii ca-n tobogan, cu o intenţie de higienist.
Asemănările sunt în general fizice şi morale, dar la scheme precise corespund caracteristice identice. Şi reacţiunile sunt identice. Conversând cu câte cineva, te ştergi involuntar dedesubtul scaunului pe picioare. Ai impresia inconştientă că ai călcat în ceva şi te-ai umplut. Ţi se prezintă un domn corect, priceput în poezie, muzică şi pictură, şi-ţi miroase a şoarec. Are aderenţe cu şobolanii. Şi dinţii de sus, strânşi strâmb laolaltă, într-un surâs ca pe o ghindă, trădează obscurele ancestralităţi. Duhoarea de coteţ care împute de-a dreptul cuvintele alese, ale câte unui delicat, select şi sentimental, e altceva: asta aparţine fiziologiei.
În curtea cu păsări a gospodăriei sunt însă găini cu nume şi atribuţii de cucoană, Madama, Franţuzoaica, dna Ana, Licenţiata în teologie. O gâscă, respectată în familie, are prestigiul unei profesoare de matematici inginer. Porumbiţa cu crinolină albă e Principesa...
Împerecherile disparate intră în probleme de psihologie. Otrava ciupercilor zace în unii oameni, predispuşi la cancer. Posomorâţi şi vineţi, ei suferă de toate sănătăţile, bucuriile şi succesele altora. Parcă hrăniţi cu păr şi rămăşiţe de muşama şi piele, ei clocesc în stomac o bubă rea, care dacă nu se exprimă încă pentru chirurgie sau cioclu, îşi caută o evacuare morbidă pe calea tiparului sau în grai. Când apare dintre ei un reformator, un dictator ori un ministru, e o calamitate. Tinereţea are ordin să fie bătrânicioasă, ograzul trebuie ofilit, surâsul eliminat; inocenţa exasperă. De la otravă la nebunie distanţa e neînsemnată, ferocitatea devine epidemică şi un popor întreg se contaminează de ura bolnavului lăsat liber împotriva omenirii. O armată de milioane de nebuni porneşte la căsăpie şi dă de lucru ani de zile popoarelor de pe glob, moarte, mizerie şi spaimă.
Otrava ţine minte şi mocneşte răzbunări fără scadenţă. În viaţa presei, îmbulzită, se întâmplă să loveşti cu cotul pe câte un minuscul potentat, prevăzut cu o pungă de venin iritată orgolios. Uită omul şi vânătăile de hazard; acela nu poate să uite că i-ai modificat deschizând umbrela direcţia colţului batistei. La înghesuială ţi se mai turteşte pălăria: acela îţi cere să-i cumperi una nouă. Pentru că se amestecaseră inoportun într-o chestiune de artă, un medic de genito-urinare şi un advocat au primit odinioară un rapid bobârnac. După 10 ani, la o adunare, am fost prezentaţi unul altuia, subsemnatul şi advocatul, care îngălbenind, a trecut în vânăt. Rămăsesem cu mâna în aer şi el se căuta în buzunare, apoi în portmoneu cu febrilitate. Avea un document. Mi l-a arătat aproape leşinat: trei rânduri tăiate din articolul meu, nici cât un răvaş de plăcintă. Aşteptase 10 ani încordat, 10 ani l-a chinuit un venin atroce. Şi în toată vremea asta, noi ceştilalţi, sănătoşi la inimă şi la minte, râdeam, cântam, fluieram şi ni-era veselă viaţa printre animalele autentice şi ciupercile nestrămutate, cu care seamănă omul.
Publicat în Bilete de Papagal, 12 ianuarie 1945,
şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979
luni, 23 noiembrie 2009
Creşte Airspace, creşte
Airspace. Pui, plasture, vaccin.
E mic şi prost, atehnic, nu ştie să vorbească, să scrie, merge de-a buşilea, nu doarme bine, nu mănâncă la timp şi nici suficient. Obrazul e retras, dar curat, nu are nici măcar reflexul zâmbetului.
Deşi l-am înfiat recent, eu, tutorele lui legal, ştiu că Airspace face bine la cord, reglează orice aritmie a acestuia. Tiroida îşi revine şi ea. E plasture la tâmplă şi călcâi. Pe coate şi genunchi nu s-a rănit încă. Şi nici porcina, vacă proastă, nu l-a atins…
E viu, şi chiar dacă nu a învăţat să zâmbească, el ştie totuşi să râdă. Ca orice copil, e neastîmpărat şi dornic să cunoască şi să se joace cu alţi copii. Numai aşa va putea creşte sănătos. Şi-a făcut prieteni noi, aici, http://100ro.blogspot.com/ pe care îi salută timid.
E mic şi prost, atehnic, nu ştie să vorbească, să scrie, merge de-a buşilea, nu doarme bine, nu mănâncă la timp şi nici suficient. Obrazul e retras, dar curat, nu are nici măcar reflexul zâmbetului.
Deşi l-am înfiat recent, eu, tutorele lui legal, ştiu că Airspace face bine la cord, reglează orice aritmie a acestuia. Tiroida îşi revine şi ea. E plasture la tâmplă şi călcâi. Pe coate şi genunchi nu s-a rănit încă. Şi nici porcina, vacă proastă, nu l-a atins…
E viu, şi chiar dacă nu a învăţat să zâmbească, el ştie totuşi să râdă. Ca orice copil, e neastîmpărat şi dornic să cunoască şi să se joace cu alţi copii. Numai aşa va putea creşte sănătos. Şi-a făcut prieteni noi, aici, http://100ro.blogspot.com/ pe care îi salută timid.
duminică, 22 noiembrie 2009
Cu ce se mângâie un imbecil, de Tudor Arghezi
Folosul că trăieşti între câini, mâţe şi găini e înainte de toate moral. Pisicile şi dulăii nu dau, ca păsările, ouă şi nu dau nimic, afară de osteneală cu mătura, cu grebla, dar naturalia non turpia… Mai lipsesc din universitatea ogrăzii un cal, un bou şi un măgar pentru ca să fie aproape toate facultăţile casnice reprezentate. Cât priveşte broasca, bufniţa, ariciul, aceste blânde vieţuitoare ar corespunde cu nişte cursuri serale care ţin toată noaptea. Noctambulismul nu e o invenţie a jucătorilor de pocher, ci cea mai veche noctambulă e luna, pribeagă prin răspântiile cu becuri de stele, şi palidă ca o băutoare de absint.
Între oameni sînt tot soiul nu atât de varietăţi cât mai ales de variabilităţi. Că unul vine pe lume cârn şi altul prea lung la nas nu supără genul. Ceea ce jigneşte la om şi cu deosebire la omul civilizat e aptitudinea lui de a schimba câte nasuri doreşti şi oricâte obraze, pe care le poartă cu sine în buzunar. Tehnica transformării, atât a fizionomiei cât şi a capului cu totul, a dus la perfecţiune de materiale, subţiate treptat, până a le obţine aproape abstracte şi făcând cu putinţă transformarea lor lesnicioasă, fără să incomodeze mai mult ca un pachet de ţigări.
O infimă fracţiune de indivizi înţeleg lucrurile într-altfel, probabil cei mai mărginiţi, din care face parte cu evidentă neruşinare şi semnatarul. Noroc pentru colectivitate, că ei n-au nici un rol social şi că se fac de râs, când pe amvoane, când în scris, recomandând portul pe toată viaţa al unei singure fizionomii, pretinzând că nu s-ar uza la purtare, şi că nu trebuie dată la spălat. Relativ, ca să spunem aşa, la convingeri şi credinţe (vai! ce arhaisme!) schimbate săptămânal sau aninate pe anumite zilede călindar, un om politic eminent, şi fără îndoială de al nostru, a proclamat odinioară un mare adevăr, că numai proştii nu-şi primenesc părerile de câteva ori pe an.
Dar ce sînt animalele altceva, decît nişte proaste, de vreme ce se şi numesc dobitoace? Există şi la om această prostie masivă care face câteodată cât o inteligenţă şi-l face să prefere semenilor lui societatea câinilor, a mâţelor, a cocoşilor, a pomilor şi a florilor.
Nu-ţi poţi închipui, domnule cititor, de la etajul al zecelea al unui bloc ornat cu mozaicuri şi reflexe de sidef, ce bine te simţi între necuvântătoare şi nescriitoare. Fiecare pasăre piere pe limba ei. Curcanul nu face ca pitulicea, vrabia nu vrea să fie privighetoare, broasca numai în fabulă se umflă cât vaca. Cireşul nu dă caise, ciuperca nu face frunze, crăiţa îşi păstrează mirosul ei şi nu ia cu împrumut aromele crinului şi ale rozei. Te duci cu coşul de papură şi aduni ouăle găinii: ea nu dă portocale, nici mingi.
A! iată porcul. Bună dimineaţa, porcule, ia dă-te niţel deoparte să-ţi curăţ murdăria. Murdăria d-tale îmi place: atâta ştii, atâta faci şi nu te încurci cu idealuri mai sus de coada dumitale răsucită, ca să le spurci.
Între oameni sînt tot soiul nu atât de varietăţi cât mai ales de variabilităţi. Că unul vine pe lume cârn şi altul prea lung la nas nu supără genul. Ceea ce jigneşte la om şi cu deosebire la omul civilizat e aptitudinea lui de a schimba câte nasuri doreşti şi oricâte obraze, pe care le poartă cu sine în buzunar. Tehnica transformării, atât a fizionomiei cât şi a capului cu totul, a dus la perfecţiune de materiale, subţiate treptat, până a le obţine aproape abstracte şi făcând cu putinţă transformarea lor lesnicioasă, fără să incomodeze mai mult ca un pachet de ţigări.
O infimă fracţiune de indivizi înţeleg lucrurile într-altfel, probabil cei mai mărginiţi, din care face parte cu evidentă neruşinare şi semnatarul. Noroc pentru colectivitate, că ei n-au nici un rol social şi că se fac de râs, când pe amvoane, când în scris, recomandând portul pe toată viaţa al unei singure fizionomii, pretinzând că nu s-ar uza la purtare, şi că nu trebuie dată la spălat. Relativ, ca să spunem aşa, la convingeri şi credinţe (vai! ce arhaisme!) schimbate săptămânal sau aninate pe anumite zilede călindar, un om politic eminent, şi fără îndoială de al nostru, a proclamat odinioară un mare adevăr, că numai proştii nu-şi primenesc părerile de câteva ori pe an.
Dar ce sînt animalele altceva, decît nişte proaste, de vreme ce se şi numesc dobitoace? Există şi la om această prostie masivă care face câteodată cât o inteligenţă şi-l face să prefere semenilor lui societatea câinilor, a mâţelor, a cocoşilor, a pomilor şi a florilor.
Nu-ţi poţi închipui, domnule cititor, de la etajul al zecelea al unui bloc ornat cu mozaicuri şi reflexe de sidef, ce bine te simţi între necuvântătoare şi nescriitoare. Fiecare pasăre piere pe limba ei. Curcanul nu face ca pitulicea, vrabia nu vrea să fie privighetoare, broasca numai în fabulă se umflă cât vaca. Cireşul nu dă caise, ciuperca nu face frunze, crăiţa îşi păstrează mirosul ei şi nu ia cu împrumut aromele crinului şi ale rozei. Te duci cu coşul de papură şi aduni ouăle găinii: ea nu dă portocale, nici mingi.
A! iată porcul. Bună dimineaţa, porcule, ia dă-te niţel deoparte să-ţi curăţ murdăria. Murdăria d-tale îmi place: atâta ştii, atâta faci şi nu te încurci cu idealuri mai sus de coada dumitale răsucită, ca să le spurci.
Publicat în Adevărul, 8 mai 1946,
şi face parte din volumul Pamflete.
şi face parte din volumul Pamflete.
vineri, 20 noiembrie 2009
Năpârca, de Tudor Arghezi
Îmi dai târcoale năpârcă. Te simt adulmecându-mi primprejur, strecurată prin hârtii. Mi-ai furat o foaie şi te-ai dus cu ea, unde nu ştiu, înfăşurată pe unul din ouăle tale. M-ai pârât, trăitorule din murdărie şi pâră, şi mi-ai stat în drum, pe furiş, vreme-ndelungată. Ai socotit că nu te-am băgat de seamă – te-am văzut şi te văd şi acum, când mă citeşti. Despre tine-i vorba, năpârcă, deschide ochii bine, nu te-ai înşelat, şi poţi să ţi-i închizi.
Năpârcă ţi-e numele colectiv, omule netrebnic, repetat în feţe multe, de la şarpele spân la şarpele flocos, de la vierme la râmă, muşiţă, larvă şi lindin. Ce dulce te apropii şi ce surâsuri îţi dilată guriţa, ţie, celui cu ochelari de urechi, care ţi-ai făcut un cap de copil idiot la patruzeci de ani, eczematos, zgâit în două lentile de miop. Ce dulce şi ce cald eşti, când vrei să minţi, şi ce plină ţi-e emoţia de admiraţie şi de citate, una din năpârci.
Celălalt, ai dus ghiozdanul unui învăţat, i-ai răbdat scuipatul şi piciorul, i-ai supt guturaiul din batistă, şi adunându-i peticele dintr-un ungher, care purtau din fiinţa lui o ştersătură, le-ai pus în rame de bronz, ca să-i flatezi vanitatea şi să afle că şi ce arunca din el îţi era scump. L-ai hoţit şi l-ai tâlhărit fără să ştie, ai adunat avere şi-i mai mulgi şi astăzi mormântul. Tu ai în tine, năpârcă, mai multe jivine, şi dihorul, şi hiena, şi un păduche. Te aştept să te retez în două cu nuiaua, tăvălit. Citeşte: şira spinării ţi se va rupe cu nuiaua asta. Poţi începe să te frămânţi de pe acum.
Altul, ai înţeles de unde-ţi vine primejdia ticăloşiei, şi ai vrea să te îngrădeşti cu măsuri, cu garduri putrede şi cu suliţi ruginite. Ai vrea să pui la remorca fricii, care te munceşte ca o energie, puterile altora, plictisiţi de mişeleasca ta stăruinţă. Te mai mângâiai cu visul că oamenii nu te-au cântărit şi că i-ai mai putea stăpânii cu o teroare meşteşugită. Ai simţit că s-a schimbat ceva?
Timpul de înghesuie şi te strânge tot mai tare şi te lichidează treptat. Cauţi în van să scapi de frânghia lui, care-ţi înnoadă coada şi-ţi curmă gâtlejul. Nu mai e mult şi ai să dansezi în văzduh, în luptă cu ştreangul. Eşti în convulsia finală: o singură ultimă bucurie nu pot să ţi-o iau, că, scuturat în mădulari, vei încerca spasmul fericit al tuturor spânzuraţilor.
Ştiu ce spaimă ascunsă te înneacă: te cunosc. Bravura ta de afiş e masca unei puturoase laşităţi. Ţi-o mai cunosc şi alţii, şi călăul care va trage de funie la bătaia a treia de tobă. Îi vezi cum râd?
Ai vrea şi tu, altă năpârcă, să fugi de pedeapsă dar n-ai unde scăpa, drumurile ţi s-au strâmbat, pământul se leagănă şi se ridică şi te întoarce de unde pleci. O să-ţi cerşeşti patul, blidul şi ţigarea de la cel la care ai slugărit cu şoapta neagră şi cu iscoada, dar care nemaiavând trebuinţă de Iudă, te aruncă înnapoi cu ciubota. În ogradă, te aşteaptă gâdele liniştit, cu frânghia. El ştie când ai să pici.
Decând te rabdă tărâna, vânătă năpârcă, cu capete multe? Te-ai lăsat să te umfli, să creşti şi să te înnalţi pe spinările celor doborâţi de tine. M-ai făcut să te îndur, să te miros, să te aud, să te rabd. Ţi-ai pus bucile pe obrazul meu de fecior răstignit.
Ţi-a sunat ceasul, năpârcă. Îl asculţi? A bătut ceasul tău din cimitir.
Năpârcă ţi-e numele colectiv, omule netrebnic, repetat în feţe multe, de la şarpele spân la şarpele flocos, de la vierme la râmă, muşiţă, larvă şi lindin. Ce dulce te apropii şi ce surâsuri îţi dilată guriţa, ţie, celui cu ochelari de urechi, care ţi-ai făcut un cap de copil idiot la patruzeci de ani, eczematos, zgâit în două lentile de miop. Ce dulce şi ce cald eşti, când vrei să minţi, şi ce plină ţi-e emoţia de admiraţie şi de citate, una din năpârci.
Celălalt, ai dus ghiozdanul unui învăţat, i-ai răbdat scuipatul şi piciorul, i-ai supt guturaiul din batistă, şi adunându-i peticele dintr-un ungher, care purtau din fiinţa lui o ştersătură, le-ai pus în rame de bronz, ca să-i flatezi vanitatea şi să afle că şi ce arunca din el îţi era scump. L-ai hoţit şi l-ai tâlhărit fără să ştie, ai adunat avere şi-i mai mulgi şi astăzi mormântul. Tu ai în tine, năpârcă, mai multe jivine, şi dihorul, şi hiena, şi un păduche. Te aştept să te retez în două cu nuiaua, tăvălit. Citeşte: şira spinării ţi se va rupe cu nuiaua asta. Poţi începe să te frămânţi de pe acum.
Altul, ai înţeles de unde-ţi vine primejdia ticăloşiei, şi ai vrea să te îngrădeşti cu măsuri, cu garduri putrede şi cu suliţi ruginite. Ai vrea să pui la remorca fricii, care te munceşte ca o energie, puterile altora, plictisiţi de mişeleasca ta stăruinţă. Te mai mângâiai cu visul că oamenii nu te-au cântărit şi că i-ai mai putea stăpânii cu o teroare meşteşugită. Ai simţit că s-a schimbat ceva?
Timpul de înghesuie şi te strânge tot mai tare şi te lichidează treptat. Cauţi în van să scapi de frânghia lui, care-ţi înnoadă coada şi-ţi curmă gâtlejul. Nu mai e mult şi ai să dansezi în văzduh, în luptă cu ştreangul. Eşti în convulsia finală: o singură ultimă bucurie nu pot să ţi-o iau, că, scuturat în mădulari, vei încerca spasmul fericit al tuturor spânzuraţilor.
Ştiu ce spaimă ascunsă te înneacă: te cunosc. Bravura ta de afiş e masca unei puturoase laşităţi. Ţi-o mai cunosc şi alţii, şi călăul care va trage de funie la bătaia a treia de tobă. Îi vezi cum râd?
Ai vrea şi tu, altă năpârcă, să fugi de pedeapsă dar n-ai unde scăpa, drumurile ţi s-au strâmbat, pământul se leagănă şi se ridică şi te întoarce de unde pleci. O să-ţi cerşeşti patul, blidul şi ţigarea de la cel la care ai slugărit cu şoapta neagră şi cu iscoada, dar care nemaiavând trebuinţă de Iudă, te aruncă înnapoi cu ciubota. În ogradă, te aşteaptă gâdele liniştit, cu frânghia. El ştie când ai să pici.
Decând te rabdă tărâna, vânătă năpârcă, cu capete multe? Te-ai lăsat să te umfli, să creşti şi să te înnalţi pe spinările celor doborâţi de tine. M-ai făcut să te îndur, să te miros, să te aud, să te rabd. Ţi-ai pus bucile pe obrazul meu de fecior răstignit.
Ţi-a sunat ceasul, năpârcă. Îl asculţi? A bătut ceasul tău din cimitir.
Apărut în Informaţia zilei, 11 septembrie 1943,
şi este cuprins în volumul Pamflete.
joi, 19 noiembrie 2009
Omul-om şi neomul, de Tudor Arghezi
E o poveste veche şi-ntodeauna nouă. O uită unul şi o retrăieşte altul, şi, ca şi cum nu s-ar fi repetat în toate zilele, se înmulţeşte la nesfârşit. Neînţelegându-i rostul, jignit de continua ei reeditare, şi de un dezechilibru întradevăr uimitor, şi concepând pe omul din poveste monstruos, graiul poporului l-a pus între animale ce i se părea că au trecut în el printr-o migraţiune odioasă, stabilind identificările cum s-a priceput: porcul, măgarul, şarpele.
Omul se naşte idealist şi naiv, cu o părere bună de oameni. Zac în simţirile lui frăgezimi inuzabile şi capacităţi de bună-credinţă, pe care nicio decepţie nu ajunge să le ştirbească. El şovăie să tragă la răspundere omul, şi-l face animal, ca să scuze moralul şi să se mai poată încrede în el.
Omul-om nu vrea să rătăcească singur împrejurul lumii, are nevoie de tovarăşi: tovarăşii-l mint, ucenicii-l fură, prietenii-l necinstesc. Porcul îşi păstrează firea şi caracterul, fără să şi le izmenească, măgarul e un om de treabă, şarpele a fost numai în metaforă încălzit la sân. Animalul nu iese din personalitatea lui ca să ţi se facă plăcut, amabilităţile perfide îl dezonorează: viu ori ucis, mângâiat sau bătut, el rămâne el. Singur omul cunoaşte şi exploatează trecerea dintr-o clasificare într-alta şi prefăcătoria. Onest e numai dobitocul – şi semenul lui omul-om.
Subt oblăduirea zisei inteligenţe, omul vulgar poate să fie dublu, triplu şi la nesfârşit variabil, în acelaş timp şi obiect, zbătându-se între aparenţe şi samsar al tuturor stărilor sufleteşti, lucrând fără marfă proprie şi capital. El riscă o mască luată de la altul. O mască plânge şi alta înşeală: câte cinci obraze suprapuse, lepădate şi împerecheate: sentimentalul şi licheaua, devotatul şi canalia. Viaţa e o problemă de expedient şi de secundă.
Povestea e una şi aceeaş în toate vremile, în toate limbile.
Era nefericit, era hulit şi l-ai ajutat să-şi vie sufletul lui în fire. L-ai adunat din zdrenţe şi bube, zăcând pe o margine de drum, uitat dincolo de ciulini şi bozii. I-ai dat din plosca ta rachiu, ca să-i înzdrăveneşti cumpătul rupt, i-ai uns rănile cu untdelemn, l-ai urcat întins pe spinarea asinei tale, de călător pe nisipuri, şi l-ai dus acasă la tine, i-ai cântat din ghitară lângă ureche.
S-a vindecat, bietul, şi te-a pizmuit că putuşi să-l ajuţi. Pe la răspântii s-a dat în vorbă cu hoţii de noapte, care-ţi pândeau ograda să-i dea foc, şoptindu-le pe unde-I trecerea printre ghimpi mai lesnicioasă, şi l-ai văzut otrăvindu-ţi câinii de pază, după ce nu a putut să-i alunge. A vrut să-ţi răzvrătească slugile şi a început să-ţi poruncească. Ţi-a-ntors prietenii de la uşe. Şi-a şters nasul de mămăliga ta şi ţi-a scuipat în fiertură, să te spurce. Şi-a făcut bâtă, să te aştepte-n pădure. Ai aflat cum s-a surpat lângă tine stejarul prăvălit, de la fântână. L-ai auzit din somn ascuţindu-şi cuţitul. Te-a vândut pe nesimţite cui a vroit să te piardă. L-ai trimis să ducă vorbele bune, şi el s-a dus şi te-a pârât. Iuda sta la masa ta de taină, când s-au arătat în zarea ferestrei, prin perdeaua de borangic, suliţe şi coifuri. I-ai frânt pâinea ta şi i-ai dat-o binecuvântată, a sorbit din paharul tău.
Nu e şarpe omul cu chibzuiala piezişe, dar pe furiş – e om, om ce numai se despoaie de şarpe. Uită-te la el: pielea i s-a zbârcit şi joacă pe hârca uscată, ca un ciorap lăbărţat, cârpit în găurile strâmbe. Îi bate pleoapa vânătă pe care-o atinge cinstita-ţi căutătură. Îi tremură buzele crăpate de-o ciudă fierbinte, îi arde urechea şi-i ţiuie conştiinţa. Eşti milostiv şi blajin: bunătatea ta îl face bolnav. Ar fi vrut să rămâie mai bine unde l-ai găsit zăcând, să-mbuce ciorile din el şi să nu le poată goni cu braţul obosit, - şi te urăşte pentru că l-ai iubit. Ce bine nu i-ai făcut?
Într-o zi de fantezie ironică natura zămislea miazmele, putreziciunea, muştele, viermele, ploşniţa, ciupercile veninoase şi fierea.
Omul se naşte idealist şi naiv, cu o părere bună de oameni. Zac în simţirile lui frăgezimi inuzabile şi capacităţi de bună-credinţă, pe care nicio decepţie nu ajunge să le ştirbească. El şovăie să tragă la răspundere omul, şi-l face animal, ca să scuze moralul şi să se mai poată încrede în el.
Omul-om nu vrea să rătăcească singur împrejurul lumii, are nevoie de tovarăşi: tovarăşii-l mint, ucenicii-l fură, prietenii-l necinstesc. Porcul îşi păstrează firea şi caracterul, fără să şi le izmenească, măgarul e un om de treabă, şarpele a fost numai în metaforă încălzit la sân. Animalul nu iese din personalitatea lui ca să ţi se facă plăcut, amabilităţile perfide îl dezonorează: viu ori ucis, mângâiat sau bătut, el rămâne el. Singur omul cunoaşte şi exploatează trecerea dintr-o clasificare într-alta şi prefăcătoria. Onest e numai dobitocul – şi semenul lui omul-om.
Subt oblăduirea zisei inteligenţe, omul vulgar poate să fie dublu, triplu şi la nesfârşit variabil, în acelaş timp şi obiect, zbătându-se între aparenţe şi samsar al tuturor stărilor sufleteşti, lucrând fără marfă proprie şi capital. El riscă o mască luată de la altul. O mască plânge şi alta înşeală: câte cinci obraze suprapuse, lepădate şi împerecheate: sentimentalul şi licheaua, devotatul şi canalia. Viaţa e o problemă de expedient şi de secundă.
Povestea e una şi aceeaş în toate vremile, în toate limbile.
Era nefericit, era hulit şi l-ai ajutat să-şi vie sufletul lui în fire. L-ai adunat din zdrenţe şi bube, zăcând pe o margine de drum, uitat dincolo de ciulini şi bozii. I-ai dat din plosca ta rachiu, ca să-i înzdrăveneşti cumpătul rupt, i-ai uns rănile cu untdelemn, l-ai urcat întins pe spinarea asinei tale, de călător pe nisipuri, şi l-ai dus acasă la tine, i-ai cântat din ghitară lângă ureche.
S-a vindecat, bietul, şi te-a pizmuit că putuşi să-l ajuţi. Pe la răspântii s-a dat în vorbă cu hoţii de noapte, care-ţi pândeau ograda să-i dea foc, şoptindu-le pe unde-I trecerea printre ghimpi mai lesnicioasă, şi l-ai văzut otrăvindu-ţi câinii de pază, după ce nu a putut să-i alunge. A vrut să-ţi răzvrătească slugile şi a început să-ţi poruncească. Ţi-a-ntors prietenii de la uşe. Şi-a şters nasul de mămăliga ta şi ţi-a scuipat în fiertură, să te spurce. Şi-a făcut bâtă, să te aştepte-n pădure. Ai aflat cum s-a surpat lângă tine stejarul prăvălit, de la fântână. L-ai auzit din somn ascuţindu-şi cuţitul. Te-a vândut pe nesimţite cui a vroit să te piardă. L-ai trimis să ducă vorbele bune, şi el s-a dus şi te-a pârât. Iuda sta la masa ta de taină, când s-au arătat în zarea ferestrei, prin perdeaua de borangic, suliţe şi coifuri. I-ai frânt pâinea ta şi i-ai dat-o binecuvântată, a sorbit din paharul tău.
Nu e şarpe omul cu chibzuiala piezişe, dar pe furiş – e om, om ce numai se despoaie de şarpe. Uită-te la el: pielea i s-a zbârcit şi joacă pe hârca uscată, ca un ciorap lăbărţat, cârpit în găurile strâmbe. Îi bate pleoapa vânătă pe care-o atinge cinstita-ţi căutătură. Îi tremură buzele crăpate de-o ciudă fierbinte, îi arde urechea şi-i ţiuie conştiinţa. Eşti milostiv şi blajin: bunătatea ta îl face bolnav. Ar fi vrut să rămâie mai bine unde l-ai găsit zăcând, să-mbuce ciorile din el şi să nu le poată goni cu braţul obosit, - şi te urăşte pentru că l-ai iubit. Ce bine nu i-ai făcut?
Într-o zi de fantezie ironică natura zămislea miazmele, putreziciunea, muştele, viermele, ploşniţa, ciupercile veninoase şi fierea.
Apărut în Vremea, 27 iunie 1943,
şi face parte din volumul Pamflete.
şi face parte din volumul Pamflete.
marți, 17 noiembrie 2009
Baroane, de Tudor Arghezi
Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.
Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele ale groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.
Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane...
Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele ale groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.
Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane...
Publicat în Informaţia zilei, 30 septembrie 1943,
face parte din volumul Pamflete.
face parte din volumul Pamflete.
duminică, 15 noiembrie 2009
Ireversibilitate, de Tudor Arghezi
Ce bine mă simt între animale şi cât le respect! Îmi spunea ieri, la grajd Ioniţă Ciugulea, ridicând cu furca şi lopata bălegarul. Şi ce frumos miroase şi baliga asta cinstită! Când mă trimiţi, jupâne, cu laptele în oraş, de-abia aştept să mă întorc la vitele noastre. Acolo pute, jupâne. Şi nu-i o putoare simţită atât cu nasul, cât cu sufletul, jupâne. N-aş da o sută de domnişori cu carte pe o singură vacă proastă, care nu ştie a scrie şi citi jurnale.
Ioniţă, netezind vaca pe spinarea mătăsoasă, încovoiată la mângâierea cu ţăsala, a mulţumire, o întreba:
-Nu-i aşa Joiţă? Şi Joiţa, părând că înţelege, scoate un muget afirmativ.
Atâta ştie să facă, lapte, dar îl face curat, feciorelnic, bun de gust şi alb. Apoi, găina îşi dă oul, întotdeauna la fel şi parcă venit din stele, jupâne. Ursu latră, atâta ştie, dar latră bine. Mâţa toarce. Cocoşul cântă. Bibilica îşi grăieşte cuvântul ei: ştie numai un cuvânt, dar nu şi l-a călcat niciodată. Coţofana se deosebeşte, ca şi grangurul, ca şi sticletele şi privighetoarea după auz. Cucu zice “cucu”: îi place să-şi spuie numele tare pe toată lunca. Iese bufniţa din limba ei? Nu.
Dacă nu le vezi, le află de departe urechea. Curcanul face numai ca un curcan. Raţa face ca raţa.
Se arată uliul dând ocoale cerului din fundul tăriei. L-au simţit păsările toate şi gâsca şi-a întors capul cu un ochi către el în sus. Îşi aduna bobocii, cloşca îşi cheamă puii. Primejdia e pe aproape.
Ce-mi place mie jupâne, e că niciun dobitoc, cum îi zicem noi, deştepţii, nu ia pielea altuia, glasul altuia şi că fiecare rămâne ce este ştiind că de multe ori i se trage moartea pentru că vrea să fie numai ca el. Ce-i pasă ţapului din munte, cu coarnele întoarse înapoi, că-l urmăreşte vânătorul ca să-l prăvălească într-o râpă, că se ţin câinii după el?
Se apără cât poate, îmi aruncă şi el câte un drumeţ cu armă, prins între stânci şi lovit cu fruntea şi dat peste cap între prăpăstii, dar el e ţap, cum l-a făcut Dumnezeu, până la moarte. E cinstea lui să nu se corcească, maimuţărind o fire ce nu-i a lui şi tânjind să fie ce nu este.
Aşa, dacă mă duc la porci cu hârdăul, ştiu că-i găsesc la locul lor. Nu dau la troacă de îngeri. Şi, iarăşi, dacă mă duc la îngeri ştiu că nu dau la porci. Poate că râtul, ca o pecete, le-ar fi stat mai bine, decât acelora, altui dobitoc şi că o ţăcălie cu zâmbet i s-ar fi potrivit mai frumos decât obrazul dolofan. Dar porcul ţine la râtul lui şi nu-l dă pe nimic, nici pe aripa columbei, nici pe spicea cu bătaie verde aurie din coada rotită a mândrului păun.
Dobitoacele nu se iau unele pe altele cu împrumut, făptura lor e aidoma întotdeauna la muncă, la adăpat, la joacă şi la moarte. Datina e pe vecie. Nici un asin chemat la judecata din urmă nu se va ascunde în alte straie şi nu se va tăgădui. El va răspunde cinstit:”M-ai chemat, Doamne. Eu sunt măgarul. Fă cu mine ce vrei, nu mă priveşte. Asta-i boieria mea: cinstea şi adevărul.”
Ioniţă, netezind vaca pe spinarea mătăsoasă, încovoiată la mângâierea cu ţăsala, a mulţumire, o întreba:
-Nu-i aşa Joiţă? Şi Joiţa, părând că înţelege, scoate un muget afirmativ.
Atâta ştie să facă, lapte, dar îl face curat, feciorelnic, bun de gust şi alb. Apoi, găina îşi dă oul, întotdeauna la fel şi parcă venit din stele, jupâne. Ursu latră, atâta ştie, dar latră bine. Mâţa toarce. Cocoşul cântă. Bibilica îşi grăieşte cuvântul ei: ştie numai un cuvânt, dar nu şi l-a călcat niciodată. Coţofana se deosebeşte, ca şi grangurul, ca şi sticletele şi privighetoarea după auz. Cucu zice “cucu”: îi place să-şi spuie numele tare pe toată lunca. Iese bufniţa din limba ei? Nu.
Dacă nu le vezi, le află de departe urechea. Curcanul face numai ca un curcan. Raţa face ca raţa.
Se arată uliul dând ocoale cerului din fundul tăriei. L-au simţit păsările toate şi gâsca şi-a întors capul cu un ochi către el în sus. Îşi aduna bobocii, cloşca îşi cheamă puii. Primejdia e pe aproape.
Ce-mi place mie jupâne, e că niciun dobitoc, cum îi zicem noi, deştepţii, nu ia pielea altuia, glasul altuia şi că fiecare rămâne ce este ştiind că de multe ori i se trage moartea pentru că vrea să fie numai ca el. Ce-i pasă ţapului din munte, cu coarnele întoarse înapoi, că-l urmăreşte vânătorul ca să-l prăvălească într-o râpă, că se ţin câinii după el?
Se apără cât poate, îmi aruncă şi el câte un drumeţ cu armă, prins între stânci şi lovit cu fruntea şi dat peste cap între prăpăstii, dar el e ţap, cum l-a făcut Dumnezeu, până la moarte. E cinstea lui să nu se corcească, maimuţărind o fire ce nu-i a lui şi tânjind să fie ce nu este.
Aşa, dacă mă duc la porci cu hârdăul, ştiu că-i găsesc la locul lor. Nu dau la troacă de îngeri. Şi, iarăşi, dacă mă duc la îngeri ştiu că nu dau la porci. Poate că râtul, ca o pecete, le-ar fi stat mai bine, decât acelora, altui dobitoc şi că o ţăcălie cu zâmbet i s-ar fi potrivit mai frumos decât obrazul dolofan. Dar porcul ţine la râtul lui şi nu-l dă pe nimic, nici pe aripa columbei, nici pe spicea cu bătaie verde aurie din coada rotită a mândrului păun.
Dobitoacele nu se iau unele pe altele cu împrumut, făptura lor e aidoma întotdeauna la muncă, la adăpat, la joacă şi la moarte. Datina e pe vecie. Nici un asin chemat la judecata din urmă nu se va ascunde în alte straie şi nu se va tăgădui. El va răspunde cinstit:”M-ai chemat, Doamne. Eu sunt măgarul. Fă cu mine ce vrei, nu mă priveşte. Asta-i boieria mea: cinstea şi adevărul.”
Apărut în Adevărul la 9 iulie 1946
şi face parte din volumul Pamflete
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
Un film pe zi... Into the wild
Pe drumul pierzaniei... traversarea râului
Alaska, privită din autobuz...
Cum apariţia puiului a salvat viaţa mamei...
Tatăl, mama şi sora veseli, la ceremonia de absolvire...
Imaginea a ceea ce nu voia să fie, să devină...
Tristeţea personajul aflat în spaţiul neconvenabil al oraşului...
Împreună cu fata pe care nu o putea avea. Alaska era ţinta...
Mediul de care se putea bucura...
O bufniţă de Alaska...
Râul învolburat care îl făcea captiv în sălbăticie...
Baia de dimineaţă...
Disperat după ce s-a otrăvit cu o plantă...
Agonia...
Întălnire neplanificată cu grizzly, care nu era la fel de flămând ca el...
Imaginea agoniei...
Panica tatălui...
Poate cerul se va îndura... dar nu a fost aşa...
Înţelepciunea singurătăţii...
Îmbrăţişarea din vis...
Fericirea lui...
În autobuz...
Supertramp cel real...O poveste inspirată din realitate, un actor (Emile Hirsch) şi un regizor (Sean Pean). Puteţi vedea şi site-ul filmului pe http://www.intothewild.com/
joi, 12 noiembrie 2009
Cauza cauzelor – de Tudor Arghezi
Uneori nu primeşti să cazi de acord nici cu cele mai juste şi mai probante opiniuni ale cuiva. Individul a reuşit să-ţi devie antipatic, şi din momentul acestui sentiment, poate să fie şi exact şi verificat şi genial, nu mai interesează. Un fel de a fi al lui te zgândăre şi indispune şi excitat de prezenţa inoportună, eşti în stare să conteşti şi ora evidentă a unei pendule la care te uiţi în acelaşi timp cu el. L-ai scuipa în ochi ca să vadă ora strâmbă. Neputând să-l ataci direct şi să-l dai cu capul de duşumea, îi destrăbălezi certitudinile, tăgăduind evidenţa. Îţi combaţi propriile tale convingeri pentru că le împărtăşeşte şi el. E ca şi cum ai bea vin din acelaşi pahar şi te-ai simţi contaminat de balele lui. Şi aştepţi o reacţiune logică, aptă să prepare violenţa.
Te uiţi la el şi-l umpli de cusururi. Ochii lui sunt ori albaştri ca zerul, ori unsuroşi la comisuri, punctate cu o secreţiune. Gura buzată indecent lasă untură. Nasul, ce nas infect! Palma e umedă şi-ţi mâzgăleşte strângerea de mână. Ce-o fi de picioarele lui în ciorapi? În sfârşit, insul e gata lichidat şi-ţi pute şi de departe şi de la telefon. Mai ales dacă părerile lui sunt emise cu suficienţă şi pedanterie, afectate de i intelectualitate critică reportericească şi colorată cu anecdote, contactul cu limitele lui cerebrale ajunge o tortură.
Pascal are dreptate. Dacă profilul Cleopatrei ar fi fost mai cârn, faţa lumii era alta. Raţiunea, chemată în sprijinul cumpenei omeneşti şi înfăţişată ca o metodă concretă de investigaţie şi de stabilizare morală, e deviată continuu de impresie şi de fantezie. Refuzi să te înregimentezi într-o fracţiune care te atrage pentru motivul pe cât de absurd, pe atât de concludent, că ai putea să fii asociat cu preferinţele unui animal care-ţi dă senzaţii de carne stricată sau căruia-i curge nara supurentă. Ideea, idealul, punctul de vedere nu mai răzbesc rin această mască strânsă pe figura semenului tău. Scârba morală sau materială decide şi nu poate fi modificată de nicio judecată, mai tare decât orice percept de gândire şi hotărâre de voinţă. Întinzi coarda şi plesneşte. Istoria e zăticnită (zăticni - deranja, incomoda, încurca, întrerupe, jena, opri, stingheri, stânjeni, supăra, tulbura-DEX) mereu de o imagine aparent falsă şi epocile mari şi mici ale trecutului, solidari în erori de suprafaţă cu viitorul, e neîntrerupt determinată de un neg cu mustaţă, de o scursoare sufletească, de un vârf de limbă îmbălat, de un rânjet, de un hohot de voce stridentă ori de un zâmbet lin. O singură muscă în cazanul cu lapte de pe cuptor te face să-l arunci. Amice, păzeşte-te de muscă.
Te uiţi la el şi-l umpli de cusururi. Ochii lui sunt ori albaştri ca zerul, ori unsuroşi la comisuri, punctate cu o secreţiune. Gura buzată indecent lasă untură. Nasul, ce nas infect! Palma e umedă şi-ţi mâzgăleşte strângerea de mână. Ce-o fi de picioarele lui în ciorapi? În sfârşit, insul e gata lichidat şi-ţi pute şi de departe şi de la telefon. Mai ales dacă părerile lui sunt emise cu suficienţă şi pedanterie, afectate de i intelectualitate critică reportericească şi colorată cu anecdote, contactul cu limitele lui cerebrale ajunge o tortură.
Pascal are dreptate. Dacă profilul Cleopatrei ar fi fost mai cârn, faţa lumii era alta. Raţiunea, chemată în sprijinul cumpenei omeneşti şi înfăţişată ca o metodă concretă de investigaţie şi de stabilizare morală, e deviată continuu de impresie şi de fantezie. Refuzi să te înregimentezi într-o fracţiune care te atrage pentru motivul pe cât de absurd, pe atât de concludent, că ai putea să fii asociat cu preferinţele unui animal care-ţi dă senzaţii de carne stricată sau căruia-i curge nara supurentă. Ideea, idealul, punctul de vedere nu mai răzbesc rin această mască strânsă pe figura semenului tău. Scârba morală sau materială decide şi nu poate fi modificată de nicio judecată, mai tare decât orice percept de gândire şi hotărâre de voinţă. Întinzi coarda şi plesneşte. Istoria e zăticnită (zăticni - deranja, incomoda, încurca, întrerupe, jena, opri, stingheri, stânjeni, supăra, tulbura-DEX) mereu de o imagine aparent falsă şi epocile mari şi mici ale trecutului, solidari în erori de suprafaţă cu viitorul, e neîntrerupt determinată de un neg cu mustaţă, de o scursoare sufletească, de un vârf de limbă îmbălat, de un rânjet, de un hohot de voce stridentă ori de un zâmbet lin. O singură muscă în cazanul cu lapte de pe cuptor te face să-l arunci. Amice, păzeşte-te de muscă.
Apărut în Adevărul, 22 noiembrie 1946,
şi face parte din volumul Pamflete.
şi face parte din volumul Pamflete.
marți, 10 noiembrie 2009
Despre frumuseţe (IV) – Anii '40
În anii '40, Europa a intrat în umbra crudă a războiului, iar capitala modei şi a frumuseţii s-a mutat la New York. În Paris şi Londra, femeile erau într-o perioadă de austeritate deoarece trebuiau să susţină războiul. Îşi reciclau până şi hainele vechi însă îşi lăsau părul lung pentru a demonstra că feminitatea nu a murit, în pofida vicisitudinilor timpului.Apa curentă nu mai era o raritate, iar astfel majoritatea populaţiei feminine avea acces la săli de baie. Igiena era foarte importantă, iar o femeie frumoasă era în primul rând curată şi sănătoasă. În această epocă s-a produs revoluţia şampoanelor. Săpunul, şamponul şi deodorantul erau principalele produse de înfrumuseţare în America.
În lipsa cremelor şi demachiantelor, femeile foloseau produse vegetale pentru îngrijirea tenului, iar la machiaj, ele s-au dovedit a fi foarte inventive. Foloseau praf de cărbuni pentru fard, câteodată chiar şi crema de ghete pentru gene, iar pentru pomeţi, petalele de trandafir în alcool ofereau un roz demn de Era Victoriana.
Cinematografia hollywoodiană sau fabrica de vise era mai strălucitoare ca niciodată. Industria filmului era încurajată pentru a ridica moralul trupelor şi populaţiei. Starurile feminine erau personaje puternice, iar filmele abordau teme precum războiul şi iubirea. Aceasta a fost perioada de glorie pentru actriţe precum Rita Hayworth (foto) , Lana Turner sau Marlene Dietrich.
Abcesul - de Tudor Arghezi
Câtă vreme mocneşte mut, puroiul ia forme exuberante şi estetica lui de suprafaţă poate să înşele. Surâsul e inocent şi fraged, căutătura e îngerească, de lobul urechii diafane atârnă boaba de rouă a unui safir şi obrajii se leagănă între cercei, cu patru ochi deopotrivă de albaştri. Carnaţiile sunt spelbe. Colierul de perle încolăcit pe un grumaz alb, delicat, însă nu pare un şirag de bube, gata să spargă. Degetele lungi, trase prin fine inele, cu capetele roşii, încă nu pot să fie asemuite, când caută pe fundul poşetei, la teatru, ca într-un fibrom voluminos, ciubucul de sânge pentru buze, ca nişte viermi şi limbrici. Oglinda de buzunar pare lucidă şi neamăgită. Creionul de funingine vânătă, care face pleoapa mai lascivă şi adânceşte conturul, încă nu aduce aminte viitoarele goale orbite.
Mantaua Doamnei miroase iritant a bergamotă şi cade în falduri de blană dulce, în care suflul alege a cărare moale, răscolind nuanţe de parfum de alcov, păstrate în căldura încinsă între coapse. A fost vânată cândva în Alaska sau adunată, piele cu piele, prin zona toridă, tratată cu argăseli rafinate, de la 50 de cârtiţe sau şobolani de casă. Modelaţi de mâna unui expert pe silueta din limuzină, şoarecii au dat un animal feminin adorabil. Puful de pudră, cu care se maimuţăreşte gingaş într-o fărâmă de cristal, nici el nu cheamă reminiscenţa pulberei simbolice a ţărânei.
Ca o făgăduială de viitor sau ca o amintire, veche din generaţii, podoabele strălucite sunt adeseori din lanţuri. Timpul vă păstrează, poate, fără cutiile de catifea, Domnilor, catene masive. Ce ai la picioare, Domnule Director? Să mă ierţi, iarăşi m-am înşelat. M-a înşelat şi panglica de antilopă, de sub manşetă: în cătuşa ei bate inima unui minuscul ceasornic de aur încrustat.
Puroiul dă din când în când câte un abces, care nu mai poate fi ascuns în zibelină şi cosmetic.
Astupaţi focarele iute, că au crăpat. Încep să curgă şi put şi nu se ştie până unde se poate întinde duhoarea. Coptura se cheamă ieri nu ştiu cum, mâine întra-altfel şi azi Papazian. Ea e hrănită cu caviar şi şampanie originală. Un buboi de Anul Nou, unul de februarie, altul de mărţişor, pe lună un buboi, buboaiele nu plesnesc toate odată, ci pe rând şi câte unul.
Celelalte supurează în mister şi se tămăduiesc prin autovaccin, nu prin exterminare: ar fi imoral. Iau sânge de la tine şi-l transport pe mine, scot din fesă şi altoiesc la conştiinţă. Abcesul se resoarbe prin abces.
Mantaua Doamnei miroase iritant a bergamotă şi cade în falduri de blană dulce, în care suflul alege a cărare moale, răscolind nuanţe de parfum de alcov, păstrate în căldura încinsă între coapse. A fost vânată cândva în Alaska sau adunată, piele cu piele, prin zona toridă, tratată cu argăseli rafinate, de la 50 de cârtiţe sau şobolani de casă. Modelaţi de mâna unui expert pe silueta din limuzină, şoarecii au dat un animal feminin adorabil. Puful de pudră, cu care se maimuţăreşte gingaş într-o fărâmă de cristal, nici el nu cheamă reminiscenţa pulberei simbolice a ţărânei.
Ca o făgăduială de viitor sau ca o amintire, veche din generaţii, podoabele strălucite sunt adeseori din lanţuri. Timpul vă păstrează, poate, fără cutiile de catifea, Domnilor, catene masive. Ce ai la picioare, Domnule Director? Să mă ierţi, iarăşi m-am înşelat. M-a înşelat şi panglica de antilopă, de sub manşetă: în cătuşa ei bate inima unui minuscul ceasornic de aur încrustat.
Puroiul dă din când în când câte un abces, care nu mai poate fi ascuns în zibelină şi cosmetic.
Astupaţi focarele iute, că au crăpat. Încep să curgă şi put şi nu se ştie până unde se poate întinde duhoarea. Coptura se cheamă ieri nu ştiu cum, mâine întra-altfel şi azi Papazian. Ea e hrănită cu caviar şi şampanie originală. Un buboi de Anul Nou, unul de februarie, altul de mărţişor, pe lună un buboi, buboaiele nu plesnesc toate odată, ci pe rând şi câte unul.
Celelalte supurează în mister şi se tămăduiesc prin autovaccin, nu prin exterminare: ar fi imoral. Iau sânge de la tine şi-l transport pe mine, scot din fesă şi altoiesc la conştiinţă. Abcesul se resoarbe prin abces.
Publicat în Adevărul, 16 februarie 1947,
şi este inclus în volumul Pamflete
şi este inclus în volumul Pamflete
luni, 9 noiembrie 2009
Ibrahim Rugova şi fularele sale...
Pe 25 decembrie 2005, cu o lună înainte... şi cu fularul
Speriat de Milosevic... şi cu fularul
Expresivitatea gesticulaţiei şi a eşarfei
Amprenta nicotinei pe degete şi delicateţea purtării eşarfeiIbrahim Rugova s-a născut în 1944 şi a fost fiul unui mic comerciant executat de partizanii lui Tito către sfârsitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când trupele iugoslave au intrat în Kosovo. Student strălucit, cu studii la Sorbona, Rugova se întoarce în provincia natală şi predă literatura albaneză în Pristina.
Odată cu venirea la putere în Serbia a lui Slobodan Milosevici, la sfârşitul anilor '80, Belgradul decide suspendarea autonomiei provinciei Kosovo, locuită în proporţie de circa 90 la sută de etnici albanezi, dar, unde minoritatea sârbă se considera oprimată la rândul său.
În replică la decizia Belgradului, kosovarii încep să se organizeze politic si la 23 decembrie 1989 se înfiinţează Liga Democratică din Kosovo (LDK), al cărei prim lider este ales Rugova.
În 1998, unităţi de guerilă ale Armatei de Eliberare din Kosovo (UCK) au lansat atacuri asupra trupelor sârbe din Kosovo. Belgradul reacţionează la rândul său şi începe un exod al populaţiei albaneze.
Acesta este motivul invocat de NATO pentru a interveni militar şi de a lansa, în martie `99, o campanie de bombardare a Iugoslaviei, care a durat 78 de zile. Rugova este plasat sub arest la domiciliu şi în plus, pe neaşteptate, apare la televizor alături de Milosevici (vezi foto).
Ibrahim Rugova a fost preşedinte al Republicii Kosovo (recunoscute sau nu) între 1992 şi 2005.
Rugova a fost un fumător împătimit şi un om căruia îi plăcea, de asemenea, să bea.
El ieşea întotdeauna în evidenţă printr-o eşarfă de cea mai bună calitate, pe care o purta întotdeauna la gât, mai puţin în luna august.
Recunoscută este şi pasiunea sa pentru roci, pe care le-a colecţionat de peste tot din Kosovo, ca şi prin gestul de a oferi demnitarilor pe care îi întâlnea câte o piatră pe post de suvenir.
Ibrahim Rugova a murit la 21 ianuarie 2006 la vârsta de 61 de ani. Cancer la plămâni.
Dispariţia sa înseamnă ieşirea din scenă a încă unei figuri marcante din drama ce a marcat destrămarea Iugoslaviei. Adversarul său principal, liderul sârb Slobodan Milosevici (decedat între timp – n.a.) este închis şi anchetat de Tribunalul de la Haga pentru crime de război, în timp ce preşedinţii bosniac, Alija Izetbegovic şi cel croat, Franjo Tudjman, sunt amândoi morţi.
De menţionat că în februarie 2008, prin vot, Republica Kosovo şi-a declarat destinul: independenţa. România nu a recunoscut până acum independenţa Republicii Kosovo (din politeţe!! faţă de un vecin), deşi majoritatea ţărilor europene, şi nu numai, a făcut-o.
Fularul lui Rugova este acum, metaforic vorbind, parte a drapelului kosovar, care îşi flutură cu demnitate şi mândrie independenţa...
Fularul lui Rugova este acum, metaforic vorbind, parte a drapelului kosovar, care îşi flutură cu demnitate şi mândrie independenţa...
Un film pe zi… The American Gangster
Ruby Dee (mijloc), interpreta mamei lui Franck Lucas
Franck Lucas cu iubita...
Alături de unul dintre fraţii săi...
Micul dejun...
Amintiri despre Bumpy Johnson
Atitudine relaxată dar ostilă în faţa concurenţei...
Richie Robert, urmând cu tenacitate traseul drogurilor -11-6-2006.jpg)
Nicky Barnes era concurenţa lui Franck Lucas 
Adevăraţii Nicky Barnes (stânga) şi Franck LucasFilmul ne prezintă o Americă a traficanţilor şi a consumatorilor de droguri, o Americă implicată în războiul din Vietnam, o Americă a autorităţilor corupte, o Americă unde cuvântul de ordine era Blue Magic, un drog obţinut din heroina importată din Vietnam. Avem două personaje principale: Franck Lucas (Denzel Washington) şi Richie Roberts (Russell Crowe). Dar şi două apariţii scurte, dar seducătoare: Ruby Dee şi Cuba Gooding jr.
Puteţi vizita site-ul oficial al filmului http://www.americangangster.net/
sâmbătă, 7 noiembrie 2009
Pamfletul, de Tudor Arghezi (extras)
Oroarea de a tăcea cât mai puţin, fără obligaţia de a exprima un conţinut, înlesneşte confecţionarea unui vocabular care împacă toate cerinţele perfectei banalităţi. Ca să fie perfectă, banalitatea trebuie să se prezinte retorică şi gesticulativă. Ca şi atunci când ar avea ceva de spus, domnul care nu spune nimic asimilează în flacăra falsă a debitului său toate mijloacele oratorului şi ale tribunului: mimica ochiului şi a gurii, lovitura cu pumnul în pupitru, rânjetul, apelul cu braţele la ceruri. (…)Singurul cusur al domnului care grăieşte consistă, ca şi cusurul domnului care scrie, în facultatea pământului călcat de multe picioare: de-a face praf nemotivat. Cuvintele, trecute prin aparatul de ostenit cu vocea sau cu peniţa, îşi pierd noimele şi figura, nu mai scapără din cremenea lor şi ajung să intre în concertul scârţîiturilor, al pocniturilor, al târşâielii, degradării pentru neantul de condensaţie al zgomotelor fost utile.
Vocabularul acestui protocol, pe lângă cuvintele pe care le strică, pe toate, îşi alege predilect, pentru o fanfaronadă disciplinată, mai ales cuvintele lipsite totdeauna de un sens. Acestora le dă un ton, cu aerul suficient că le deschide o perspectivă, măritându-le cu mirii absenţi ai unor intenţii inconsistente. (…)
Prin mâinile unor pasageri inexpresivi, toate materiile naturii şi obiectele cu caracter se deapănă îmbolnăvite de un privativ. Insuficienţă glandulară, atrofie a tiroidei, secreţiuni vătămătoare şi amare, cine ar putea, fără un studiu de veacuri de laborator, să fixeze, pentru pedagogie şi tratament, originea exactă a marelui sentiment al tâmpeniei monumentale? Probabil, va veni şi ziua când, graţie unui ac lat, împlântat în locul potrivit, şi graţie unei linguriţe cu ascuţiş, învăţaţii vor rectifica în permanenţă, în maternităţi, rezultatele hibride ale unui coit defectuos.
Până atunci, pamfletul săvârşeşte, şi pentru artă, şi pentru ştiinţă, şi pentru compensaţiile vieţii sociale, opera lui de învigorare.
Pamfletul? Dar cine este pamfletul?
De obicei personajele care fac obiectul unui pemflet, la auzul acestui singur cuvânt muzical, devin agitate şi estetice. Nu le place, la niciun grad, şi tot ce nu le place capătă numele de pamflet. Pamfletul ar fi ceva aşa ca un hoit în ultima lui descompunere, de care, dacă te apropii, rişti să-ţi murdăreşte trupul tău, pur şi sacru, cu drojdiile şi poşircile purulente. Dacă te-a supărat afară din cale un articol literar sau de gazetă, ajunge să-l clasifici pamflet, pentru ca orice om civilizat să priceapă că nu mai este nevoie să fii în stare de un răspuns. De unde reiese, bineînţeles, că pamfletul nu poate exista în pictură sau în arhitectură, ci exclusiv în presă. Cel care a scris pamfletul, de bună seamă, capătă numele de pamfletar – şi “pamfletar” este mai rău decât “asasin”. Un guvern poate urmări cu toate rigorile lui pe un pamfletar, pe când un asasin îl poate lăsa indiferent, pentru că asasinul nu scrie, ci se mărgineşte, pur şi simplu şi propriu-zis, să ucidă. Pamfletul nu e numai o crimă; este ceva cu mult mai primejdios şi mai urât; nu aş putea spune exact ce este, dar, mă rog, o simt, am noţiunea clară a pamfletului în capul meu inteligent.
Un asasin – nu este aşa? – omoară un om pentru ca să-l prade mort. Poţi afirma că într-adevăr asasinul s-a dus să fure cu intenţia ca să omoare? Poate că asasinatul a fost un accident. Dar pamfletul nu are această scuză. El nici nu urmăreşte – vorba vine – măcar să jefuiască. El se strecoară în afacerile private, se leagă de chestiunile politice, nu-i convine azi una, mâine alta, ţine condica dregătoriilor, vorbeşte cu statul fără ruşine. În rezumat, pamfletul se ocupă de ceea ce nu-l priveşte, şi cu cât l-o privi ceva mai puţin, cu atât stăruie mai mult. (…)
Într-adevăr, totul până la pamflet. Dar lăsând de-o parte o clasă de oameni mai mult sau mai puţin iluştri, care urăsc pamfletul din instinct, să căutăm a restabili noţiunea.
Pamfletul este un gen literar. El e un fel de-a slobozi condeiul din răspăr. (…)
Orice personaj care poate deveni subiect de pamflet este, într-o oarecare măsură, ridicol prin diferenţa dintre calitatea lui socială, dintre aşteptări şi calitatea reală. Tot pamfletul se inspiră din această singură diferenţă: condeiul se vâră aci şi scobeşte lărgind, poteca sufletului este deschisă. Subiectul cedează, gâdilat în punctul convenabil.
Ca să-şi atingă scopul, pamfletarul trebuie să concretizeze vizual şi să corespundă egal cu subiectul; el lucrează în adâncime, cu intuiţia şi cu imaginea. Pamfletul se învârteşte în jurul obiectului cu oarecare frumuseţe de corb: între două zboruri circulare, ciupeşte, zgârie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu andreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoare sau cu fierăstrăul bijutierului.
Un pamflet îşi atinge scopul când izbuteşte să strecoare otrava îndoielii în insul însuşi al celui pamfletizat. (…)
Pamfletul e tifla – şi acestui gest i se cuvine o mână curată, elegantă, şi chiar o bijuterie pe degetul mic. Pamfletul feumos animat şi stropit cu lumină, reuneşte toate însuşirile care fac preţul obiectelor de artă – şi-i lectura cea mai plăcută. (…)
Pamfletul e pumnul iritat de râvna de stăpânire a stupidităţii.
(apărut în revista Lumea la 18 ianuarie 1925,
şi este cuprins în volumul Pamflete, editura Minerva, 1979)
vineri, 6 noiembrie 2009
Despre frumuseţe (III) - Anii '30
Atmosfera de libertate din deceniul precedent a fost tulburată, deoarece în anii '30 în Europa se năştea fascismul iar America traversa marea criza (1929). Cu toate acestea, se întâmplau şi lucruri bune: cinematografia a prins glas prin Greta Garbo şi Anna Christie.
Sobră şi cu o eleganţă naturală, Garbo şi-a păstrat culoarea castanie a părului , contrar actriţelor epocii care se vopseau blond platinat şi îşi rădeau sprâncenele.
Însă din nordul Europei, o blondă cu sprâncenele epilate şi cu ochi de păpuşă îşi făcu apariţia, Marlene Dietrich (foto), care urma să devină arhetipul femeii fatale din acea perioadă.
În anii '30 a dispărut părul scurt cu bucle linse, iar coafura pariziană în vogă erau buclele lejere, aranjate cu puţină briantină.
Bronzul din timpul iernii era încă accesibil numai păturilor privilegiate ale societăţii deoarece se inventaseră primele saloane de bronzare artificială. Tot în acest deceniu s-au inventat şi cremele cu protecţie împotriva razelor UV şi radicalilor liberi.
În domeniul cosmeticii, Helena Rubinstein şi Elizabeth Arden tronau la Paris şi în New York datorită noutăţii şi calităţii produselor lor. Însă concurenţa nu s-a lăsat asteptată, deoarece Hollywood Max Factor, cel care machia vedetele, a adus o inovaţie în domeniul frumuseţii, şi anume machiajul "pancake".
În domeniul vestimentaţiei, taioarele lui Coco Chanel erau cele mai admirate piese de îmbrăcăminte. (documentare Wikipedia)
Sobră şi cu o eleganţă naturală, Garbo şi-a păstrat culoarea castanie a părului , contrar actriţelor epocii care se vopseau blond platinat şi îşi rădeau sprâncenele.
Însă din nordul Europei, o blondă cu sprâncenele epilate şi cu ochi de păpuşă îşi făcu apariţia, Marlene Dietrich (foto), care urma să devină arhetipul femeii fatale din acea perioadă.
În anii '30 a dispărut părul scurt cu bucle linse, iar coafura pariziană în vogă erau buclele lejere, aranjate cu puţină briantină.
Bronzul din timpul iernii era încă accesibil numai păturilor privilegiate ale societăţii deoarece se inventaseră primele saloane de bronzare artificială. Tot în acest deceniu s-au inventat şi cremele cu protecţie împotriva razelor UV şi radicalilor liberi.
În domeniul cosmeticii, Helena Rubinstein şi Elizabeth Arden tronau la Paris şi în New York datorită noutăţii şi calităţii produselor lor. Însă concurenţa nu s-a lăsat asteptată, deoarece Hollywood Max Factor, cel care machia vedetele, a adus o inovaţie în domeniul frumuseţii, şi anume machiajul "pancake".
În domeniul vestimentaţiei, taioarele lui Coco Chanel erau cele mai admirate piese de îmbrăcăminte. (documentare Wikipedia)
În proces cu bunica...
13 iunie 2005. Bunica mea ne-a salutat într-o manieră specială şi ne-a lăsat cu ochii în soare. A plecat cu dragostea tatei, iar mie mi-a luat amintirile şi copilăria. Ne-a luat tot… Fiecare membru al familiei a fost prejudiciat cu câte ceva.
Cum nu puteam ajunge la o înţelegere cu dânsa, am hotărât să o dăm în judecată. Tata a făcut primul reclamaţie, dar cum ea nu s-a prezentat, şi-a primit afecţiunea înapoi prin sentinţă judecătorească.
Un prim pas a fost făcut...
Nici eu nu am stat cu mâinile în sân şi i-am deschis proces tatei.
Reprezentare, termen, citaţie, pârât, reclamant, dosar, amânare, partaj sunt cuvinte pe care le-am auzit în sala de judecată. Acolo, pe scaun, eu m-am simţit ca la cinema, este adevărat unul provincial, şi nu unul 3D cu sonorizare specială, ca la oraş.
Pe scenă, dna Preşedinte şi dna Grefier făceau recenzia filmului sau mai precis a filmelor. Eu am urmărit filmul Dosar 22. Fiecare dintre cei prezenţi viziona filmul pentru care achitase biletul. Cu alte cuvinte rulau mai multe filme.
De la prezidiu, dna Grefier ne-a strigat, iar dna Preşedinte, succint, a citit rechizitoriul. În prezenţa reprezentatului legal (avocatul), a reclamantului (adică a mea, cel curat ca lacrima) şi respectiv a pârâtului (tatăl meu cel penal), dna Preşedinte a decis amânarea pentru 11 decembrie a deciziei din următoarele motive: lipsa certificatului fiscal, a caietului de sarcini şi neachitarea taxei de timbru.
Mă simţeam ca un figurant într-un film prost. Mers la Primărie, făcut cerere, mers la Agenţia de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, făcut cerere, plătit taxele birocratice. O biruim noi pe bunica! Pe 11 decembrie... Dar o şi achităm în acelaşi timp.
Cum nu puteam ajunge la o înţelegere cu dânsa, am hotărât să o dăm în judecată. Tata a făcut primul reclamaţie, dar cum ea nu s-a prezentat, şi-a primit afecţiunea înapoi prin sentinţă judecătorească.
Un prim pas a fost făcut...
Nici eu nu am stat cu mâinile în sân şi i-am deschis proces tatei.
Reprezentare, termen, citaţie, pârât, reclamant, dosar, amânare, partaj sunt cuvinte pe care le-am auzit în sala de judecată. Acolo, pe scaun, eu m-am simţit ca la cinema, este adevărat unul provincial, şi nu unul 3D cu sonorizare specială, ca la oraş.
Pe scenă, dna Preşedinte şi dna Grefier făceau recenzia filmului sau mai precis a filmelor. Eu am urmărit filmul Dosar 22. Fiecare dintre cei prezenţi viziona filmul pentru care achitase biletul. Cu alte cuvinte rulau mai multe filme.
De la prezidiu, dna Grefier ne-a strigat, iar dna Preşedinte, succint, a citit rechizitoriul. În prezenţa reprezentatului legal (avocatul), a reclamantului (adică a mea, cel curat ca lacrima) şi respectiv a pârâtului (tatăl meu cel penal), dna Preşedinte a decis amânarea pentru 11 decembrie a deciziei din următoarele motive: lipsa certificatului fiscal, a caietului de sarcini şi neachitarea taxei de timbru.
Mă simţeam ca un figurant într-un film prost. Mers la Primărie, făcut cerere, mers la Agenţia de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, făcut cerere, plătit taxele birocratice. O biruim noi pe bunica! Pe 11 decembrie... Dar o şi achităm în acelaşi timp.
joi, 5 noiembrie 2009
Un film pe zi... The Aviator
Pasiunea...... 
Iubita... 
Omul de încredere...
Fobiile....
Nu putea deschide uşa toaletei de frica microbilor... dar trebuia să iasă. Noroc că a intrat cineva şi i-a deschis uşa... ha-ha
Pasiunea....
Pasiunea...
Frica...
Într-un moment de reflecţie...
Izolarea în cinematograf de frica microbilor... viziona propriile filme,..., în background omul de încredere care avea grijă de el...
Expresivitate...
"Sunt un perfecţionist din fire şi mi-e greu să accept un lucru făcut de mântuială. Dacă am făcut vreo greşeală, aceasta s-a datorat muncii asidue şi faptului că am făcut prea multe de unul singur." - Howard HughesInginerul pasionat de cinematografie, dar mai ales de aeronautică e subiectul filmului regizat de Martin Scorseze. Se numeşte Howard Hughes şi este interpretat de Leonardo di Caprio. Perioada evocată este cea a anilor 20-40.
Psihozele şi fobiile personajului (frica exagerată de microbi) sunt exploatate poate prea mult în film. Filmul are culoare şi expresivitate şi prin vestimentaţia personajelor, specifică anilor 20.
Din distribuţie mai fac parte Cate Blanchett, Kate Beckinsale, Adam Scott, Alec Baldwin, Gwen Stefani…
E un film la care nu te poţi plictisi… Am selectat câteva capturi din film... dar puteţi vizita http://www.evanerichards.com/blog/?p=368 şi vedea zeci de capturi din film...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)