Oroarea de a tăcea cât mai puţin, fără obligaţia de a exprima un conţinut, înlesneşte confecţionarea unui vocabular care împacă toate cerinţele perfectei banalităţi. Ca să fie perfectă, banalitatea trebuie să se prezinte retorică şi gesticulativă. Ca şi atunci când ar avea ceva de spus, domnul care nu spune nimic asimilează în flacăra falsă a debitului său toate mijloacele oratorului şi ale tribunului: mimica ochiului şi a gurii, lovitura cu pumnul în pupitru, rânjetul, apelul cu braţele la ceruri. (…)Singurul cusur al domnului care grăieşte consistă, ca şi cusurul domnului care scrie, în facultatea pământului călcat de multe picioare: de-a face praf nemotivat. Cuvintele, trecute prin aparatul de ostenit cu vocea sau cu peniţa, îşi pierd noimele şi figura, nu mai scapără din cremenea lor şi ajung să intre în concertul scârţîiturilor, al pocniturilor, al târşâielii, degradării pentru neantul de condensaţie al zgomotelor fost utile.
Vocabularul acestui protocol, pe lângă cuvintele pe care le strică, pe toate, îşi alege predilect, pentru o fanfaronadă disciplinată, mai ales cuvintele lipsite totdeauna de un sens. Acestora le dă un ton, cu aerul suficient că le deschide o perspectivă, măritându-le cu mirii absenţi ai unor intenţii inconsistente. (…)
Prin mâinile unor pasageri inexpresivi, toate materiile naturii şi obiectele cu caracter se deapănă îmbolnăvite de un privativ. Insuficienţă glandulară, atrofie a tiroidei, secreţiuni vătămătoare şi amare, cine ar putea, fără un studiu de veacuri de laborator, să fixeze, pentru pedagogie şi tratament, originea exactă a marelui sentiment al tâmpeniei monumentale? Probabil, va veni şi ziua când, graţie unui ac lat, împlântat în locul potrivit, şi graţie unei linguriţe cu ascuţiş, învăţaţii vor rectifica în permanenţă, în maternităţi, rezultatele hibride ale unui coit defectuos.
Până atunci, pamfletul săvârşeşte, şi pentru artă, şi pentru ştiinţă, şi pentru compensaţiile vieţii sociale, opera lui de învigorare.
Pamfletul? Dar cine este pamfletul?
De obicei personajele care fac obiectul unui pemflet, la auzul acestui singur cuvânt muzical, devin agitate şi estetice. Nu le place, la niciun grad, şi tot ce nu le place capătă numele de pamflet. Pamfletul ar fi ceva aşa ca un hoit în ultima lui descompunere, de care, dacă te apropii, rişti să-ţi murdăreşte trupul tău, pur şi sacru, cu drojdiile şi poşircile purulente. Dacă te-a supărat afară din cale un articol literar sau de gazetă, ajunge să-l clasifici pamflet, pentru ca orice om civilizat să priceapă că nu mai este nevoie să fii în stare de un răspuns. De unde reiese, bineînţeles, că pamfletul nu poate exista în pictură sau în arhitectură, ci exclusiv în presă. Cel care a scris pamfletul, de bună seamă, capătă numele de pamfletar – şi “pamfletar” este mai rău decât “asasin”. Un guvern poate urmări cu toate rigorile lui pe un pamfletar, pe când un asasin îl poate lăsa indiferent, pentru că asasinul nu scrie, ci se mărgineşte, pur şi simplu şi propriu-zis, să ucidă. Pamfletul nu e numai o crimă; este ceva cu mult mai primejdios şi mai urât; nu aş putea spune exact ce este, dar, mă rog, o simt, am noţiunea clară a pamfletului în capul meu inteligent.
Un asasin – nu este aşa? – omoară un om pentru ca să-l prade mort. Poţi afirma că într-adevăr asasinul s-a dus să fure cu intenţia ca să omoare? Poate că asasinatul a fost un accident. Dar pamfletul nu are această scuză. El nici nu urmăreşte – vorba vine – măcar să jefuiască. El se strecoară în afacerile private, se leagă de chestiunile politice, nu-i convine azi una, mâine alta, ţine condica dregătoriilor, vorbeşte cu statul fără ruşine. În rezumat, pamfletul se ocupă de ceea ce nu-l priveşte, şi cu cât l-o privi ceva mai puţin, cu atât stăruie mai mult. (…)
Într-adevăr, totul până la pamflet. Dar lăsând de-o parte o clasă de oameni mai mult sau mai puţin iluştri, care urăsc pamfletul din instinct, să căutăm a restabili noţiunea.
Pamfletul este un gen literar. El e un fel de-a slobozi condeiul din răspăr. (…)
Orice personaj care poate deveni subiect de pamflet este, într-o oarecare măsură, ridicol prin diferenţa dintre calitatea lui socială, dintre aşteptări şi calitatea reală. Tot pamfletul se inspiră din această singură diferenţă: condeiul se vâră aci şi scobeşte lărgind, poteca sufletului este deschisă. Subiectul cedează, gâdilat în punctul convenabil.
Ca să-şi atingă scopul, pamfletarul trebuie să concretizeze vizual şi să corespundă egal cu subiectul; el lucrează în adâncime, cu intuiţia şi cu imaginea. Pamfletul se învârteşte în jurul obiectului cu oarecare frumuseţe de corb: între două zboruri circulare, ciupeşte, zgârie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu andreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoare sau cu fierăstrăul bijutierului.
Un pamflet îşi atinge scopul când izbuteşte să strecoare otrava îndoielii în insul însuşi al celui pamfletizat. (…)
Pamfletul e tifla – şi acestui gest i se cuvine o mână curată, elegantă, şi chiar o bijuterie pe degetul mic. Pamfletul feumos animat şi stropit cu lumină, reuneşte toate însuşirile care fac preţul obiectelor de artă – şi-i lectura cea mai plăcută. (…)
Pamfletul e pumnul iritat de râvna de stăpânire a stupidităţii.
(apărut în revista Lumea la 18 ianuarie 1925,
şi este cuprins în volumul Pamflete, editura Minerva, 1979)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu