În proces cu bunica...

13 iunie 2005. Bunica mea ne-a salutat într-o manieră specială şi ne-a lăsat cu ochii în soare. A plecat cu dragostea tatei, iar mie mi-a luat amintirile şi copilăria. Ne-a luat tot… Fiecare membru al familiei a fost prejudiciat cu câte ceva.
Cum nu puteam ajunge la o înţelegere cu dânsa, am hotărât să o dăm în judecată. Tata a făcut primul reclamaţie, dar cum ea nu s-a prezentat, şi-a primit afecţiunea înapoi prin sentinţă judecătorească.
Un prim pas a fost făcut...
Nici eu nu am stat cu mâinile în sân şi i-am deschis proces tatei.
Reprezentare, termen, citaţie, pârât, reclamant, dosar, amânare, partaj sunt cuvinte pe care le-am auzit în sala de judecată. Acolo, pe scaun, eu m-am simţit ca la cinema, este adevărat unul provincial, şi nu unul 3D cu sonorizare specială, ca la oraş.
Pe scenă, dna Preşedinte şi dna Grefier făceau recenzia filmului sau mai precis a filmelor. Eu am urmărit filmul Dosar 22. Fiecare dintre cei prezenţi viziona filmul pentru care achitase biletul. Cu alte cuvinte rulau mai multe filme.
De la prezidiu, dna Grefier ne-a strigat, iar dna Preşedinte, succint, a citit rechizitoriul. În prezenţa reprezentatului legal (avocatul), a reclamantului (adică a mea, cel curat ca lacrima) şi respectiv a pârâtului (tatăl meu cel penal), dna Preşedinte a decis amânarea pentru 11 decembrie a deciziei din următoarele motive: lipsa certificatului fiscal, a caietului de sarcini şi neachitarea taxei de timbru.
Mă simţeam ca un figurant într-un film prost. Mers la Primărie, făcut cerere, mers la Agenţia de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, făcut cerere, plătit taxele birocratice. O biruim noi pe bunica! Pe 11 decembrie... Dar o şi achităm în acelaşi timp.